Lumea mi-a zis că nu pot. Eu am ales că n-o cred – Primele lucruri pe care le-am auzit la școală aveau multe NU-uri în ele, toate cu privire la abilitățile noastre: la tot ce NU putem să facem și cu toate lucrurile la care NU suntem buni. De ce? Pentru că așa a decretat cineva din afara noastră, la o primă privire repezită și blazată. Și noi, ca niște copii cuminți, luăm acele NU-uri, le internalizăm și le ducem în spate toată viața.
Prima carte citită pe 2019 a fost biografia fostei prime-doamne a Americii Michelle Obama. Aș recomanda-o oricărei femei care are dubii despre propria ei valoare, în schimb deține multiple certitudini strâmbe, însușite din relații, interacțiuni și episoade nefericite de viață. Întrebarea la care doamna Obama revine obsesiv pe parcursul celor 400 de pagini ale cărții este aceeași pe care multe femei și-o adresează zilnic în oglindă: „Sunt oare suficient de bună?“
Suficient de bună pentru jobul meu, pentru relația mea, pentru visurile mele, pentru ceea ce vreau să transmit, pentru copiii mei, pentru ceea ce-mi doresc de la viață. Sunt oare suficient de bună? Și exact atunci, ca într-un motor de Google viciat, nu ne vin în minte toate momentele în care am fost bune sau foarte bune, în care i-am lăsat pe alții muți de uimire în fața abilităților noastre.
Nu… aproape întotdeauna se vor îngrămădi mai întâi momentele în care am dat-o-n bară, ipostazele în care ne-am blocat, ne-am făcut de râs sau nu ne-a ieșit ce trebuia. Imaginea noastră din oglindă este, din nefericire, mai receptivă la lucrurile rele care ni s-au spus vreodată decât la toate laudele primite.
Când cineva ne laudă, ne gândim că poate a vrut doar să fie drăguț sau amabil, să ne flateze sau să ne ridice moralul. Când cineva dă cu noi de pământ, de prea puține ori ne întrebăm dacă nu cumva era invidios, răuvoitor sau frustrat. Nu, aproape întotdeauna presupunem că a spus un adevăr pe care ceilalți, binevoitorii, n-au vrut să ni-l spună, ca să nu ne rănească. Credem mai ușor răul despre noi decât binele, fiindcă la asta avem exercițiu.
Michelle Obama spune în cartea ei ceva care mi-a rămas în minte: „Eșecul este un sentiment, cu mult înainte de a fi un rezultat concret“. Degeaba ești cea mai frumoasă femeie dacă te simți urâtă. Degeaba ai talent cu carul dacă în sufletul tău te simți inaptă. Degeaba ești iubită dacă te simți de neiubit. În cele din urmă, sentimentele tale vor prinde pasul cu realitatea și se vor materializa într-un rezultat concret, exact același pe care îl anticipaseși: că nu ești suficient de bună/frumoasă/demnă de iubit.
„Nu sunt sigură că ai stofă de Princeton“, i-a spus doamnei Obama consilierul pentru facultate, iar modul în care relatează acest episod în carte are darul să te răscolească, pentru că este exact ceea ce face societatea din noi: ne spune unde ne este și unde nu ne este locul. Ne sugerează cum să ne ajustăm așteptările și cum să ne tăiem din aripi ca să încăpem pe ușițele strâmte care ne apar înainte.
În final, Michelle Obama a ajuns la Princeton, apoi a devenit avocat la una dintre cele mai mari firme de avocatură din America și, pentru noi toți, va rămâne în memorie drept cea dintâi primă-doamnă de culoare din istoria statului american. Nici măcar nu a fost „o femeie obișnuită“, ci o femeie care a avut de înfruntat mai multe credințe limitative și prejudecăți decât 90% din femeile care citesc acum această revistă. Și totuși a ales să nu creadă în eșecul pe care societatea i-l prevestea, ci în ea însăși.
„Nu m-am oprit niciodată în biroul acelei doamne consilier ca să-i spun că a greșit în privința mea, că am avut până la urmă stofă de Princeton. Nu ne-ar fi ajutat cu nimic pe niciuna dintre noi. Și, în definitiv, nu aveam nevoie să-i arăt ei nimic. Voiam să-mi arăt mie. Sunt suficient de bună? Da, sunt.“
Citește și:
- 5 lecții de stil și eleganță de la Michelle Obama
- Barack Obama se teme de nevasta
- Star style: Michelle Obama
Articol preluat din ediția de martie 2019 a revistei Femeia.
Autor: Diana-Florina Cosmin
Foto: pixabay.com