Când eram mică, mama avea un citat care-i plăcea foarte mult și pe care eu, cu mintea de atunci, nu reușeam să-l înțeleg. Mi-a picat fisa abia hăt după 30 de ani, dar mi-a picat bine pentru totdeauna: ,,În viață, trebuie să fii exact ceea ce pari a fi. Iar cei care nu sunt așa, n-ar trebui nici să pară“.
Firește că viața nu e atât de simplă și bine delimitată precum un citat, așa că fisa de care aminteam mi-a picat după ce am cunoscut o mulțime de oameni care mi-au depășit sau mi-au înșelat așteptările, după caz. Nu știu dacă vreunul dintre talere cântărește mai greu: pentru fiecare om care m-a dezamăgit a fost cel puțin un altul care m-a surprins plăcut, așa că undeva am ieșit în echitate.
Ceea ce mi-a schimbat, în timp, percepția despre viață a fost incapacitatea mea de a prezice în ce categorie se va încadra fiecare persoană. M-a făcut să fiu mai atentă la instinctele mele și la intuiția pe care de (prea) multe ori am ignorat-o în favoarea evidenței. M-am uitat adesea la ceea ce spunea o persoană, la ce promitea și la felul în care își ambala cuvintele și, considerând că omul este ceea ce spune, am ignorat toate celelalte semne, inclusiv limbajul nonverbal și nodul meu din stomac care mă avertiza că e ceva în neregulă.
Nu mă refer aici la intuitiții paranormale, ci la GPS-ul banal cu care suntem înzestrați cu toții și care ne ridică un semn de întrebare din când în când, doar că suntem prea ocupați sau dezacordați de la simțurile noastre ca să-l sesizăm. „Oare nu e ceva dubios la entuziasmul acestei persoane?“ „Parcă nu e chiar atât de sincer cum pare.“ „Felul în care s-a comportat nu se potrivește cu ceea ce spune“ și alte mici înțepături involuntare.
Vedeți voi, printr-un mecanism ironic al vieții, exact oamenii de care eram sigură că-mi vor ranforsa părerea despre încredere, corectitudine și moralitate au dat cu ele de pământ de nu s-au văzut, iar cei de la care nu doar că nu așteptam nimic, dar nici măcar nu aveam vreo simpatie deosebită s-au dovedit a fi personaje principale în destinul meu. Exact pe dos. Cei care nu păreau s-au dovedit mai onești decât cei care se băteau cu pumnul în piept că sunt.
Când am avut nevoie de ceva, în momente mai delicate ale vieții, cei care m-au ajutat ori m-au încurajat n-au fost neapărat cei la care m-aș fi așteptat din prima. Unele dintre cele mai sincere și dezinteresate demonstrații de prietenie le-am primit de la oameni pe care nu-i simpatizam în mod deosebit, ba chiar pe unii, spre rușinea mea, îi antipatizam de-a dreptul fiindcă-mi păreau reci, inabordabili, aroganți. S-a dovedit că erau doar timizi, mai retrași în lumea lor, un pic mai antisociali sau mai direcți în felul lor de a fi. Dar erau oameni de omenie, oameni buni.
Surprizele cele mai plăcute din ultimii ani mi le-au făcut oamenii la care mă așteptam cel mai puțin: colega cu care nu vorbisem niciodată ani la rând și care, după ce am plecat pe cont propriu, m-a sunat să mă încurajeze cel mai entuziast; taciturnul care părea mereu încruntat și supărat, dar care mi-a dat ore din viața lui ca să-i povestesc ce planuri am și să mă sfătuiască de parcă ne știam dintotdeauna; cunoștințele tangențiale cu care, deși nu avusesem vreo afinitate, s-au dovedit după o oră de povestit la cafea niște „suflete pereche“ într-ale prieteniei.
Nimic în viață nu este exact așa cum crezi că este. Ca în acele desene unde, în funcție de unghiul din care privești, poți să vezi două lucruri total diferite: o vioară sau un castel. Un chip sau un iepure. O fată cu părul lung sau un râu care curge. De cele mai multe ori, a doua „vedere“ are nevoie de exercițiu și de mai multă experiență și abia după multă vreme, privind ceva ce a fost în fața ta ani de-a rândul, îți dai seama că acolo era de fapt cu totul altceva decât credeai. Ăsta e farmecul vieții, să înfunde unele căi și să deschidă altele de care n-aveai habar.
Când cunosc oameni și mă entuziasmez sau mă crispez în legătură cu ei, încerc să-mi aduc aminte ce m-a învățat viața și să nu fac nimic iremediabil sau definitiv. Să mă gândesc că omul care azi mi-e antipatic și pe care poate l-am nimerit în cea mai proastă zi ar putea să-mi devină cândva un prieten de suflet. Sau, din contră, cel căruia azi îi încredințez toate secretele de suflet ar putea să mi le vândă cândva „la preț redus“, fără să se gândească de două ori.
Desigur că nu putem să ne planificăm viața ca și cum ar fi matematică și să stăm cu ochii în patru tot timpul. Am deveni paranoici. În schimb, putem să fim mai deschiși către ceea ce ni se întâmplă și să ne gândim mereu că e foarte posibil să nu știm decât jumătate din poveste. Că încă n-am văzut a doua parte a imaginii și că ea ne-ar putea surprinde.
O perspectivă mai asumată asupra vieții este să te aștepți mereu să fii surprins atât în bine, cât și în mai puțin bine, dar să iei ambele variante cu aceeași seninătate. Să-ți asculți intuiția măcar cât să notezi undeva în minte ce are ea să-ți spună și să știi că fiecare om care-ți iese în cale s-ar putea dovedi cândva un actor neașteptat de important în povestea vieții tale.
Citește și:
Articol preluat din ediția de iulie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Diana-Florin Cosmin
Foto: pixabay