Momentul cel mai important al vieții mele a fost cel în care am înțeles că dețin controlul. Nu în accepțiunea de „control freak“ a termenului, ci în clipa în care mi-am dat seama că tot ceea ce se află în viața mea a fost provocat într-un fel sau altul de mine. E o stranie responsabilitate care te cuprinde când îți dai seama că nu ești chiar la cheremul hazardului.
Prima dată când mi-am dat seama că am controlul asupra vieții și emoțiilor mele eram în școala generală. Târziu chiar și-așa, cei care vin din urmă sunt conștienți instinctiv, mult mai devreme. S-a întâmplat în felul ludic în care învață mintea de copil: dintr-un film care mi-a sădit o idee.
Se numea „Sfera“, cu Dustin Hoffman, Sharon Stone și Lawrence Fishburne, și era un SF care n-a făcut mare vâlvă altundeva decât în imaginația unei fete de 14 ani. Subiectul și deznodământul ar suna banal acum, în societatea deja familiarizată cu noțiuni new-age despre puterea minții, dar pentru anii ’90 era (prea) avangardist. Trei oameni de știință sunt trimiși să studieze o sferă apărută din senin pe fundul Oceanului Atlantic și, după ce pătrund în ea, lumea lor scapă de sub control.
Mai exact, în submarinul lor apar monștri care îi atacă inexplicabil, membrii echipajului încep să moară violent, se pornește o furtună stranie și încep să aibă coșmaruri în buclă. În final, punând cap la cap lucrurile totul, cei trei își dau seama că sfera avea puterea extraordinară de a transforma gândurile lor în realitate. Odată intrați în ea, produsul minții lor devenea palpabil. Doar că cei trei era atât de bântuit de frici, regrete și temeri existențiale, încât aleseseră, fără să știe, să manifeste tot ce era mai urât în ei. Ar fi putut să creeze orice, dar și-au concretizat cele mai adânci frici.
Acum, cu mintea de la 34 de ani, am certitudinea deplină a acelei idei simple că sentimentele și emoțiile îți influențează viața, starea de spirit și destinul. Nici nu-ți trebuie mari teorii, e suficient să te analizezi pe tine: când ești supărat, găsești tot mai multe motive de supărare, iar dacă ai o zi bună, parcă toate se înlănțuie pe un fir invizibil în calea ta. Nu e magie, e logică.
La 20 de ani după revelația mea cu ;Sfera“, am citit o carte a unui medic american, Lissa Rankin, care demonstra științific legătura indestructibilă dintre minte și corp. Nu teoretic, prin verdicte de tipul „Ești ceea ce gândești“, ci prin studii de caz concrete, pe subiecți în carne și oase.
Exemplele pe care nu le voi uita niciodată și care nu încetează să mă uimească sunt din capitolul despre pacienți cu personalități multiple. Analizând mai multe cazuri de personalitate scindată, Rankin a observat ceva uluitor: odată cu schimbarea personalității bolnavului, se schimba inclusiv chimia corpului.
Mai exact, când prima personalitate se afla în control, pacientul avea convingerea că este perfect sănătos, iar analizele de sânge ieșeau impecabil. A doua personalitate, în schimb, era convinsă că suferă de diabet, iar în momentul splitării mentale, întreaga fiziologie se schimba: analizele indicau un nivel al zahărului în sânge alarmant de mare și toți indicatorii uzuali de diabet erau prezenți. Nu simptomatic, ci chimic. Fiind convinsă că este diabetic, omul DEVENEA diabetic.
Un alt pacient studiat de Rankin avea chiar mai multe personalități, cu nume și identități diferite, dintre care una singură manifesta alergie gravă la sucul de portocale, Timmy. În timp ce toate celelalte personalități puteau bea litri întregi de suc de portocale, când „alergicul“ Timmy prelua controlul, pacientul intra în șoc anafilactic la primul contact cu o picătură de suc. I se umfla gâtul, nu mai putea să respire și medicii erau nevoiți să intervină instantaneu.
Aceeași persoană, același corp, dar un creier care trimitea mesaje diferite în momente diferite, schimbând radical chimia corpului. Nu doar dispoziția sau starea de spirit, ci însuși rezultatul analizelor de sânge. Extraordinar, nu-i așa?
Spre norocul nostru, suntem sănătoși și avem o singură personalitate, doar că în multe cazuri ea are convingeri ferme despre tot ce NU putem să facem, NU putem să avem și NU putem să fim mai degrabă decât despre tot ce am putea face cu viețile noastre. Toți avem „sucul nostru de portocale“ și fricile pe care ni le perpetuăm mental, limitându-ne voluntar incredibila forță interioară și mentală. Nu e un discurs motivațional, e o realitate științifică.
Nu vreau să te conving de nimic pe tine, cea care citești această pagină. Aș vrea doar ca, data viitoare când te vei gândi că ești într-un anume fel, că e prea târziu să te schimbi sau că nu poate fi nimic mai bine în viața ta decât a fost până acum, să-ți aduci aminte de băiatul care se credea alergic la suc de portocale.
Într-atât de alergic, încât viața îi era amenințată de convingerea patologică care punea stăpânire pe creierul lui. Numai procesul de splitare era patologic, în rest era vorba de un semnal ferm trimis de mecanismele firești ale creierului: că SUNTEM într-un anumit fel și că PUTEM sau NU PUTEM să facem anumite lucruri. Cum ar fi dacă noi, cei sănătoși, am fi în stare să ne concentrăm mai mult pe ceea ce putem să facem?
Acea sferă din filmul copilăriei mele e reală și nu e câtuși de puțin science-fiction, dar alegerea ne aparține, la fel cum le aparținea și personajelor lui Dustin Hoffman și Sharon Stone. Puterea e a noastră, chiar dacă nu credem în ea și refuzăm s-o folosim. Se manifestă oricum, ca o imprimantă 3D care funcționează fără oprire, dând contur real și tridimensional lucrurilor care ne ocupă mintea: fie că sunt temerile noastre cele mai adânci sau cele mai fierbinți speranțe pe care le avem pentru viețile noastre.
Citește și:
Articol preluat din ediția de mai 2018 a revistei Femeia.
Autor: Diana-Florina Cosmin
Foto: pixabay