Esti aici
Femeia.ro > Familie > Psihologie > Tu cine vrei să fii când te faci mare?

Tu cine vrei să fii când te faci mare?

Tu cine vrei să fii când te faci mare? De când nu ți-ai mai pus această întrebare? Acum, că te-ai făcut mare, pare oricum inutilă. Și totuși când știi că te-ai făcut suficient de mare? Când se încheie „crescutul“ ăsta? Când ai ajuns unde trebuia?

În copilărie, noțiunea de „adult“ e liniară. Un drum drept, de la punctul A la punctul B. La un moment dat, foarte clar delimitat temporal, „te faci mare“… și așa rămâi. Când ești mic, toți adulții sunt la fel: oameni mari, care pot să facă ce vor și cărora le sunt permise lucruri care ție nu-ți sunt deocamdată. Atât. Calitatea de adult e o finalitate în sine.

Ceea ce nimeni nu-ți spune când ești mic este că statutul de adult e doar începutul unui drum lung, presărat cu întrebări și dileme de care n-aveai habar. Auzim tot felul de truisme: „Trebuie să rămâi mereu copil“, „trebuie să-ți păstrezi sufletul tânăr“, „nu trebuie să uiți de copilul din tine“.

Sunt îndemnuri frumoase, dar prea puțin concrete. Nimeni nu-ți spune cum faci să-l păstrezi fericit pe copilul din tine când lucrezi de la 9 dimineața la 9 seara și ai în fiecare săptămână câteva mii de lucruri de făcut, de rezolvat, de bifat. Unde să se mai strecoare și copilul ăla?

Acum zece ani, am citit o carte care m-a atins profund. Era scrisă de Randy Pausch, un profesor de la Carnegie Mellon, care fusese diagnosticat cu cancer în ultimul stadiu. Pentru că avea copii mici, pe care n-avea să-i mai vadă crescând, Pausch s-a apucat să scrie o carte, gândită ca o prelegere despre viață. Se numește „The Last Lecture“ și v-o recomand din toată inima.

În esență, cartea este despre ultimele luni de viață ale lui Pausch, timp în care el nu a început să mediteze la vremelnicia existenței, nu s-a apucat de discursuri spirituale, nu a căutat răspunsuri, nu și-a făcut bilanțuri. A făcut în schimb ceva aparent inexplicabil: s-a apucat să bifeze, în timpul rămas, cât mai multe lucruri de pe lista de visuri pe care și-o făcuse în copilărie.

Acele dorințe întipărite adânc în conștiința noastră, dar pe care le pierdem undeva pe calea devenirii de adult. Cine se mai gândește, la 40 de ani, că în copilărie își dorea să viziteze Antarctica? Sau să scrie o carte? Sau să cunoască o anumită personalitate? Sau să publice un articol într-o anumită revistă? Sau să joace un meci de baschet cu Magic Johnson? Și totuși, în puținele dăți în care avem timp să ne amintim de ele, acele visuri încă ne fac să zâmbim. Și să visăm. Și să sperăm. Atât timp cât trăim, avem dreptul să sperăm și trebuie să ne dăm voie s-o facem.

În ultimele luni de viață, Pausch și-a dat seama că toate lucrurile pe care le visa în copilărie sunt încă definitorii pentru el ca adult. Că până și cele mai copilărești dintre ele erau lucide și sincere. Că spuneau ceva despre el ca om, un „ceva“ profund și onest, pe care îl uitase în aglomerarea anilor. Până când s-a stins, la 47 de ani, Pausch a reușit să-și atingă o bună parte din visuri și să ne învețe și pe noi s-o facem.

Am citit cartea lui în 2009, dar încă mă gândesc la ea ori de câte ori mă trezesc făcând ceva la care visasem în copilărie. Când îmi fac un nou abonament la o revistă (când eram mică, visam să fiu abonată la toate revistele și să le primesc acasă). Când vizitez un loc pe care-l admirasem într-un serial vechi. Când fac un interviu cu cineva pe care visam să-l văd în carne și oase. Când văd un carusel și mă duc să mă dau în el. Când vizitez un muzeu al trenulețelor. Când ajung personaj într-o revistă pe care o citeam cândva. Chiar și faptul că am această rubrică în Femeia., revista pe care o citea mama când eram mică, este proiecția unui vis din copilărie.

Când mi se întâmplă asemenea momente, privesc înapoi și mă gândesc cu drag la copilul care am fost. Și, chiar dacă sunt adesea lucruri mărunte, mă simt nespus de mândră de ele. Când împlinesc ceva la care visa sufletul meu de copil, simt cu adevărat că am reușit pe lumea asta.

Citește și:

Articol preluat din ediția de iunie 2019 a revistei Femeia.
Autor: Diana-Florina Cosmin
Foto: pixabay.com

Comments

comments

Lasă un răspuns