Dacă ar trebui să fac un top mental al zilelor pe care le prețuiesc cel mai tare din toate cele care au trecut în 34 de ani, n-ar fi tocmai cele la care te-ai aștepta. N-ar fi vorba doar de fluturași în stomac, de emoții și de fericiri până la cer și-napoi. Nici de diplome, aplauze sau reușite fulminante. Ba chiar primele zile care-mi vin în minte sunt oricum, numai nu fulminante nu. Sau fericite. Sau măcar senine. Dar sunt zile care mi-au servit ca veritabili profesori de viață.
Spre exemplu, ziua în care m-am adunat bucată cu bucată, după o inimă frântă abrupt, fiind singură cuc într-un oraș străin și neprietenos aflat la mii de kilometri de casă. M-am adunat cum aduni cu penseta o vază spartă într-o mie de bucăți. Și niciodată nu m-am iubit mai mult ca în acea dimineață geroasă în care mi-am luat valiza și am plecat spre zborul meu de întoarcere, cu „Beyonce – Listen” în căști și cu certitudinea că oi avea eu inima frântă, dar înfrântă sigur nu sunt.
Apoi, ziua în care am fost în direct la televiziune, aproape o oră întreagă, vorbind în amănunt despre ceva de care nu (prea) aveam habar. Se întâmpla pe când eram învățăcel în presă și scriam despre fonduri de pensii. Era o ediție specială de final de decembrie, la o televiziune de business, și urma să am o intervenție de maximum cinci minute despre investiții pe piața de capital, în locul unei colege care era specialist pe domeniu, dar care își pierduse vocea cu o zi înainte.
Nu am dormit decât vreo două ore în noaptea de dinainte, îngrozită de ideea că aș putea să mă fac de râs: nu era domeniul meu principal de activitate și se întâmpla și fix în miezul crizei mondiale, când toată lumea voia analize și previziuni pentru anul următor. Iar eu eram și teribil de emotivă. Ajunsă în studio, m-am așezat pe scaun, mi-am rostit ideile oarecum pregătite de acasă și am așteptat să se termine mai repede supliciul.
Apoi, în timpul minutului de publicitate, exact când mă relaxasem complet, s-a întâmplat catastrofa. L-am văzut pe moderator cum se albăstrește la față după un mesaj primit în cască, iar răspunsul lui a dezlănțuit prăpădul: „Cum adică specialistul în macroeconomie nu mai vine? Deloc? Și eu ce fac 45 de minute? Cu ce le umplu? Da, bine, atunci o țin pe Diana și încerc să comentez cu ea. Intrăm în 4,3…”. Și acolo s-a rupt filmul. Timp de 45 de minute, am comentat și analizat cursul valutar din anul care trecuse și am previzionat evoluția lui viitoare, am dezbătut amănunțit chestiunea creditelor sub-prime din America și în principiu mi-am adus aminte absolut tot ce am învățat vreodată despre piețe de capital, macroeconomie și teorie financiară. Fiecare carte, fiecare articol, fiecare titlu de articol din „The Economist”. Ca și cum aș fi apăsat pe un buton de ”Google” mental. Am îmbătrânit un an în acele 45 de minute, dar nu m-am făcut de râs. Ba din contră, oamenii mi-au propus să mai vin. Cu ultimele mele puteri, am râs ca de-o glumă bună.
A mai fost și ziua în care m-am blocat timp de două ore într-un lift arhiplin din Olanda, cu alți 10 oameni. Eu fiind, pe atunci, claustrofobă. Aveam de ales: să mă scufund într-o panică vecină cu isteria sau să mă calmez rapid, fără să le dau nimic de bănuit celor din jur. După 2 minute în care am urlat pe interior, am început să-mi vorbesc singură și să mă ghidez spre liniște, fără să scot niciun sunet. Rugăciuni, respirație, mantre, afirmații, tot ce mi-a trecut prin minte. Ușurel, respirația s-a normalizat, imaginea a devenit mai clară, inima s-a calmat, am putut să vorbesc, să râd, ba chiar să fac haz de necaz. Și de atunci, în mod straniu, niciodată nu am mai avut vreo problemă cu spațiile închise.
În toate aceste situații – și multe altele asemenea lor – a fost vorba de o alegere. Am ales cu forța, cu capul lipit pe eșafod și sabia fluturând deasupra, dar am ales.
Nu m-am lăsat în voia sorții considerând că oricum se va alege praful. Și am constatat că, tocmai în momentele cele mai rele și amare, descoperi în tine abilități de care nu aveai habar. Exact ca la sport: dacă nu alergi până simți că mușchii ți se vor sfâșia în bucăți, nu-ți dai seama că, de fapt, nu se sfâșie nimic. Doar crește. Cresc mușchii, crește rezistența, crește tăria ta.
Se spune că noi alegem experiențele care vin în viețile noastre și că avem nevoie de ele, inclusiv de cele urâte și grele. Nu știu dacă e chiar așa, sunt unele lucruri și experiențe pe care eu cu siguranță nu le-aș fi ales, însă, dacă aș putea să dau timpul înapoi, nici nu le-aș schimba pentru nimic în lume. Chiar și așa, urâte și grele cum au fost, când privesc înapoi, mă gândesc la ele ca la un mare cadou.
Citește și:
Articol preluat din ediția de septembrie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Diana-Florina Cosmin
Foto: pixabay.com