Esti aici
Femeia.ro > Din viață > Psiho > Există lumină dincolo de soarele negru al melancoliei?

Există lumină dincolo de soarele negru al melancoliei?

Sinuciderile recente din lumea showbusinessului au deschis în mass-media problema depresiei; din ce în ce mai des auzim în spațiul public voci temerare care ne invită să vorbim despre ea.

Dar oare vorbind reușim să aducem puțină lumină și culoare sub soarele negru al melancoliei? Nu este nimeni mai potrivit să ne spună aceasta decât un psihanalist, maestru al vindecării prin cuvinte. Stăm de vorbă cu doamna Veronica Sandor, psihanalist formator.

Americanul Chriss Cornell era liderul unei trupe rock legendare, Soundgarden. Deși existaseră multe zvonuri legate de consumul lui de droguri în trecut, în mai 2017, la 53 de ani, el era într-o formă foarte bună, avea o familie cu care menținea strânse legături. După un concert fabulos, de mare succes, pe care l-a și sărbătorit ca atare, și-a pus capăt vieții în camera de hotel.

Tânărul suedez Tim Bergling a fost cunoscut sub numele de Avicii, unul dintre cei mai energici și creativi DJ din lume. La 28 de ani, în luna aprilie a acestui an, s-a sinucis într-o cameră de hotel. Familia a acuzat nepotriviri între stilul artistic și contemplativ al lui Tim și presiunea unei vieți de showbusiness intense trasate de producătorii eroului DJ Avicii.

Anthony Bourdain avea 61 de ani și era fără îndoială unul dintre cei mai dăruiți showmeni, călător, bucătar și aparent bonviveur. Faima nu l-a împiedicat câtuși de puțin să-și ia viața în luna iunie a acestui an, uimind pe toată lumea… mai puțin pe cei care îl cunoșteau foarte bine și-i știau zilele de „dispoziție neagră“.

Kate Spade era unul dintre cei mai de succes designeri americani, avea 55 de ani, un soț și o fetiță de 13 ani. Căutase de multe ori ajutor pentru problemele de anxietate și depresie; în luna iunie a acestui an a fost găsită în apartamentul ei din New York, alături de un bilet explicativ care nu a lăsat loc de alte interpretări în afară de sinucidere. Mass-media a inclus gestul ei într-o serie întreagă de sinucideri motivate de depresie în societatea americană, dar aceasta nu a împiedicat câtuși de puțin mediatizarea bogată a cazului ei.

Depresia e mai mult decât tristețe perpetuată, ba chiar poate „lovi“ în momentele cele mai senine și mai de succes ale vieții noastre, de exemplu ca o senzație distinctă de zădărnicie. Se instalează, nu mai pleacă și are potențialul de a măcina viața persoanei respective, care nu mai are chef de nimic. Unii apucă să ceară ajutor unui prieten sau psiholog, alții coboară din ce în ce mai adânc în depresie și nu cer nimic. Cum pot recunoaște cei din jur acest moment și care este cea mai bună modalitate de a ajuta?

Încă din secolul al IV-lea î.H., Hipocrate izolează în corpul uman patru umori și atribuie melancoliei, ca stare a sufletului uman, bila neagră. Apoi, depășind determinismul corporal, „bila neagră“ devine metaforă și reține în ea negru, furie, tristețe, profundă capitulare, teamă generalizată, autoacuzații imaginare, durere psihică insuportabilă, autoabandon, închidere în sine, repliere în propria durere, fugă de realitate, sentiment cronic al lipsei de valoare sau al pierderii iminente a acesteia, pierderea oricărui interes pentru lumea reală, „zile insuportabil de lungi“, soare insuportabil de lent… Toate aceste trăiri pot fi detectate atât de specialiștii „psi“, cât și de cei apropiați.

Un depresiv ajunge să observe relativ repede că unele substanțe îl pot face să se simtă mai bine pe termen mai scurt sau mai lung. Mulți recurg la alcool și/sau la diverse combinații de medicamente. Ce ar trebui să știe despre efectele acestei „terapii“ pe termen lung?

Aceste substanțe anulează, îngroapă sau aplatizează simptomul depresiv, dar nu îi vindecă de fapt cauza. Medicamente, alcool, droguri pot funcționa pe un termen mediu sau lung, pot da dependență psihologică sau biochimică, pot avea efecte secundare. În cazurile mai puțin grave, simptomele răspund la psihoterapie. În cazurile grave însă, terapia poate fi necesară pe termen foarte îndelungat.

Unii depresivi chiar se duc la psihiatru și cer direct pastilele pe care le știu deja din filme – sau echivalentele lor. Adesea le și capătă. Este acesta un răspuns suficient la problemele lor?

Nu, medicamentele acestea sunt concepute împotriva simptomului și nu a cauzelor acestuia. Cel puțin în măsura sau în limitele cunoașterii de până acum.

Pentru o depresie endogenă, care nu se explică prin evenimente de viață recente și „deprimante“, pot funcționa psihoterapiile pe termen scurt?

Terapiile pe termen scurt – care promit ceea ce orice om care suferă își dorește, și anume dispariția durerii în cel mai scurt timp – nu pot funcționa decât în depresii reactive de tip traumă actuală: sunt depresiile după moartea unei persoane apropiate, după doliu, divorț, boală, concediere, depresiile în condiții de abuz, emigrație etc. Pentru depresiile severe, care sunt boli structurale și nu depind de condițiile de viață, funcționează doar asocierea dintre medicamente și psihoterapie pe termen lung, uneori de-a lungul întregii vieți.

Psihanaliza este „cura prin cuvinte“. Însă de multe ori depresivii nu sunt deloc comunicativi sau evită să vorbească despre ei. Ce face un psihanalist cu un astfel de pacient?

Psihanaliza se bazează pe mai multe tipuri de comunicare, adesea inconștientă și adesea nonverbală. Lipsa comunicării verbale este o dificultate, dar nu face imposibil procesul terapeutic. Succes în cazurile grave înseamnă acceptarea ajutorului și spațierea momentelor de decompensare psihotică și/sau suicidară. Acest succes implică o strânsă colaborare între psihiatru, psihanalist și familie.

Citește și:

Articol preluat din ediția de noiembrie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Roxana Melnicu
Foto: pixabay.com

Comments

comments

Lasă un răspuns