Esti aici
Femeia.ro > Carieră > Să fii campion olimpic… episodul IV

Să fii campion olimpic… episodul IV

Laura Badea: „Sunt recunoscătoare!“
Campioană olimpică la scrimă – floretă

Marea noastră sportivă a stat de vorbă cu Ivana Iancu, în cadrul unei formidabile serii despre eroii olimpiadelor, a cărei formă completă o puteți citi în revista Cărticica Practică, numărul 7!

Toate medaliile mele îmi sunt dragi, fiecare are o poveste. Dar sunt două medalii mai speciale – bronzul olimpic câștigat cu echipa României la J.O. Barcelona, 1992  – era prima mea participare olimpică – și aurul olimpic individual la J.O. Atlanta, 1996 – împlinirea unui vis!

În cele ce urmează am să povestesc despre Atlanta. Era 22 iulie 1996 și concursul se anunța a fi unul deosebit de greu. Emoțiile, ca de fiecare dată, m-au copleșit: mă durea capul, stomacul …nu eram sigură nici pe degetul mare de la mâna stângă care suferise un mic accident, cu câteva zile înaintea competiției. Singura persoană care avea încredere în mine era domnul antrenor Tudor Petruș: îmi spunea că după prima tușă dată îmi voi reveni.

Până la începerea asaltului cu israelianca Parisky – sper că i-am scris numele corect – am luat o lecție de la domnul antrenor și am tras câteva tușe cu colegele mele (Szabo Reka, Claudia Grigorescu și Roxana Scarlat). Într-adevăr, s-a întâmplat așa cum a anticipat domnul antrenor: după prima tușă mi-au trecut toate emoțiile și am câștigat asaltul 15-3 – un început foarte bun, dar nu aveam timp să savurez victoria, urma asaltul cu franțuzoaica Wuilleme pentru intrarea în sferturi (primele 8 floretiste) – eram convinsă că voi câștiga – era o trăgătoare împotriva căreia îmi plăcea să concurez.

A urmat asaltul cu Aida Mohamed și eram în semifinale, alături de două italience și o franțuzoaică. Înainte de semifinale, a fost o pauză binevenită. În jurul meu erau coechipierele mele, ceilalți scrimeri calificați la Jocuri, stafful tehnic și cel al federației – dna Ana Pașcu, responsabili din partea Comitetului Olimpic Roman – dl Arthur Hoffmann, Doamna Olimpismului Românesc, Lia Manoliu și Doamna Sportului Constănțean, Elena Frâncu.

Și a început asaltul cu Giovanna Trillini – ca întotdeauna, un asalt disputat, care s-a terminat cu victoria mea: 15-14. Am avut emoții, dar mi-am dorit foarte mult să câștig acest asalt pentru ai mei și pentru antrenorul meu – eram condusă 13-7 și nu mă puteam uita în ochii lui – știam cât de mult își dorea să reușesc! În finala cu Valentina Vezzali nu m-au mai copleșit emoțiile – aveam o presimțire că am să câștig – ea era palidă – aproape toate acțiunile mele au fost bine executate și rezultatul final 15-10 mi-a adus medalia mult visată!

Eram campioană olimpică, visul devenise realitate – după titlul mondial din 1995, de la Haga, eram din nou pe prima treaptă a podiumului, dar la cea mai mare competiție a lumii – Jocurile Olimpice! Ce am simțit când mi s-a intonat imnul? Nu prea pot să descriu în cuvinte pentru că sentimentele sunt ciudate: bucurie, recunoștință, tristețe – tatăl meu era într-o lume mai bună, iar mama mea era bolnavă, mulțumirea că am reușit, oboseala competiției… Nu prea am realizat, pe moment, ce performanță obținusem, nu știam că este prima medalie de aur pentru delegația olimpică a României.

Cu ce am rămas din acea zi? Cu medalia, cu amintiri frumoase, cu o parte din oamenii minunați care mi-au fost alături, cu recunoștința că am fost aleasă să fiu atunci acolo! Simt nostalgie când răspund la aceste întrebări, iar ziua de 22 iulie 1996 mi se pare că o retrăiesc intens – se derulează în mintea mea ca și când s-a întâmplat ieri. Recunoscătoare lui Dumnezeu, părinților, vieții, oamenilor din scrimă și nu numai care au făcut parte din această frumoasă călătorie a mea, în lumea scrimei!

Comments

comments

Lasă un răspuns