Esti aici
Femeia.ro > Carieră > Să fii campion olimpic… episodul VIII

Să fii campion olimpic… episodul VIII

Viorica Susanu: „Când ești dispus să o iei de la capăt“
Campioană olimpică la canotaj

Marea noastră sportivă a stat de vorbă cu Ivana Iancu, în cadrul unei formidabile serii despre eroii olimpiadelor, a cărei formă completă o puteți citi în revista Cărticica Practică, numărul 7!

Acum, când la Tokyo se desfășoară Jocurile Olimpice, bineînțeles că mă cuprinde nostalgia. Sunt mai bine de 8 ani de când am renunțat la sportul de înaltă performanță, dar cele 5 ediții ale Jocurilor Olimpice la care am luat parte vor rămâne cele mai dragi momente ale carierei mele. Dacă ar fi să răspund care din cele 4 medalii de aur îmi este mai dragă vă spun sincer că nu pot alege una, fiecare are o istorie.

Prima, cea de la Sydney, a venit în urma unei accidentări care m-a ținut departe de apă cam 5 săptămâni, dar câștigarea ei nu a fost o mare surpriză, pentru că în ultimii patru ani România nu a pierdut nici o finală. Cele 2 medalii de la Atena arată identic, doar că parcursul până a le avea la gât a fost foarte diferit. Finala din proba de dublu rame a fost cea mai ușoară cursă la un nivel atât de înalt, iar cea din proba regină a venit după un efort extraordinar al întregii echipe, care a demonstat încă odată că e capabilă să-și împingă cu mult limitele.

Mulți se întreabă, poate, ce este așa deosebit la Jocurile Olimpice. Faptul că aproximativ 10000 de sportivi conviețuiesc timp de 2-3 săptămâni în același loc, că sunt atât de diferiți, dar mânați de aceeași dorință, că tot mapamondul este conectat la acest eveniment și că TU faci parte din această lume, toate acestea te emoționează, te copleșesc, dar în același timp te și formează ca mare performer.

O altă emoție, care este foarte greu de descris în cuvinte este momentul în care tu ești pe podium, ești pe prima treaptă, ai medalia la gât și ți se cântă imnul, iar mii de oameni sunt acolo, cu tine. În cele câteva momente când se intona imnul îmi treceau prin fața ochilor momentele dificile, trăite până atunci, apoi parcă se ștergeau cu buretele și rămânea doar bucuria victoriei. În acel moment ești dispus să o iei de la capăt.

Uitându-mă în urmă la mine, eu cea de 20 de ani participând la prima competiție olimpică și având emoțiile începătorului, eu cea de 24 de ani cu prima medalie olimpică la gât și până la eu, cea de 37 de ani, când am părăsit scena marii performanțe, îmi dau seama ce experiență am acumulat, ce oameni minunați am întâlnit, ce prietenii pe viață am legat și că, indiferent de momentele bune sau mai puțin fericite pe care le-am trăit, balanța mea a fost mereu pozitivă – și până în ziua de azi e la fel!

 

Comments

comments

Lasă un răspuns