Esti aici
Femeia.ro > Featured Homepage > Vedetele deapănă amintiri din copilărie

Vedetele deapănă amintiri din copilărie

Suntem ceea ce suntem și în funcție de experiențele copilăriei. Poveștile cele mai savuroase sunt din acea vreme.

Tocmai acesta este motivul pentru care maturii preferă și acest tip de poveste – după cum se vede și din relatările spumoase adunate de Ivana Iancu: acum de la Horia Vârlan, Lavinia Petrea și Neti Sandu.

HORIA VÂRLAN: Cuminte ca o statuie de beton
CHEf, Prima TV, realizator al emisiunii” Alege rețetă națională” (sezonul doi).

Copilăria mea a fost împărțită în două, prima parte a copilăriei, până prin clasa a 2-a, am petrecut-o în Ardeal în satul unde locuiau părinții mamei mele, iar restul copilăriei l-am petrecut în București, unde am și făcut scoală, liceu, etc.

Trebuie să recunosc că m-a marcat prima parte, cea petrecuta în Vințul de Jos, acolo sunt amintirile mele cele mai dragi și acolo a rămas o parte din sufletul meu, de aceea mă simt mai mult ardelean decât bucureștean, chiar daca în București am petrecut mai toață viață mea.

Dacă ar fi să-mi aduc aminte, totuși, de ceva amuzant ar fi aventura prin care am trecut prin clasa a V-a sau a VI-a împreună cu doi prieteni din blocul vecin. Totul s-a petrecut în București și nu în Ardeal cum v-ați fi așteptat.

Era o după amiaza de sfârșit de vară sau început de toamnă, nu mai țin bine minte, totuși parcă mai erau câteva zile până urma să înceapă scoală, deci era destul de răcoare spre seara. Eu eram cel mai mic dintre cei trei năzdravani, dar aveam destul de multă inițiativă, drept pentru care le-am propus celorlati doi prieteni să mergem să „exploram” zona din spatele gardului unei stații de betoane care se găsea în apropierea zonei unde locuiam. Prin anii ’70, căci pe atunci se petrecea acțiunea, erau multe astfel de stații de betoane care erau necesare la construcțiile de blocuri care se ridicau că ciupercile după ploaie prin acei ani. Mă rog, ce mai tura-vura, am plecat toți trei plini de curiozitate să vedem ce este cu acel val de beton care curge din spatele gardului stației în jos spre balta Momearca, care acum nu mai există, în locul ei se întinde frumos parcul Titan.

Ajunși pe marginea valului de beton curgător ne-am tot jucat cu crengi și pietre pe care le aruncam în val și le studiam cum se scufunda încet, dar nu ne înțelegeam în privință adâncimii răului de beton, așa că plin de avânt am intrat să le arat eu, prietenilor, că nu mi-se frică. Atât mi-a trebuit, căci după câțiva pasi anevoioși am încurcat-o, nu am mai putut nici să înaintez până dincolo de răul de beton și nici să mă mai întorc. Frica m-a panicat atât de tare încât nu mai puteam nici măcar să strig, așa că am început să dau din mâini că „o cioara pe un par” mi-au povestit mai tărziu, răzând, ceilalți doi camarazi.

Cu chiu, cu vai au reușit să mă tragă afara din beton și fericiți că am scapăt, dar plini de beton pe haine am mers prin spatele stației de betoane pe unde se găsea o cișmea cu furtun cu care își spălau șoferii basculantele. Nu știu care dintre noi a deschis robinetul, dar nu pusesem nici unul mâna pe furtun, așa că acesta a început să o ia și la stânga și la dreapta și în sus și în jos, cu viteza în toate direcțiile, așa că din murdari de beton cum eram ne-am udat fleașcă din cap până-n picioare în mai puțin de două minute. Am lăsat furtunul curgând și sub o ploaie de înjurături din partea paznicul stației de betoane am luat-o la fuga spre casă, plini de beton și apă.

Ajuns acasă, am încercat să mă strecor neobservat, dar tata m-a văzut și a strigat-o pe mama să vina și să se „bucure” că a ajuns băiețelul acasă. Cred că nu trebuie să vă mai povestesc cât s-a bucurat mama când m-a văzut în ce hal eram!

LAVINIA PETREA: După bunicul se învârtea soarele!
Prezentator Știrile PRO TV, la prima ora, PRO TV

Toate amintirile copilăriei mele se învârt în jurul bunicilor din orașul Caracal, acolo unde am crescut. Împărtășesc cu voi câteva frânturi pline de emoții, legate de bunicul meu, pe care l-am pierdut anul acesta.


“Vasile, ieși la poartă!“ striga mamaia și eu repede după ea : “Tataieeee, te caută cineva!“ Eu eram umbra bunicei mele, Maria. Nu mă dezlipeam, la propriu, de fusta ei după care stăteam mereu ascunsă. De acolo priveam, de acolo ascultam, de acolo vorbeam. Acolo mă simțeam în siguranță. Așa se întâmpla când ne aflam în afara curții sau când venea cineva străin în vizită. În rest, eu eram stăpâna regatului mamaiei mele. Stăpână peste rațe, găini și ouă, curci și gâște, porci și vreo doi căței, și bucătărie.

În taină însă visul meu era să cuceresc și garajul lui tataia, masa lui de lucru, menghina, sculele lu i, piulițele, șaibele, vaselina. Eram fascinată de tot ce făcea tataia. După el se învârtea soarele. Era electrician auto. Unul foarte bun, în vremuri în care nu erau service-uri auto la tot pasul, nu aveai unde să suni după o platformă dacă nu-ți mai pornea mașina sau te lăsa în câmp în miez de noapte. Caracalul și împrejurimile veneau dupa Nea Vasile.

În anii despre care vă povestesc nu erau telefoane mobile iar bunicii mei nu aveau nici telefon fix. Cine avea nevoie de tataia venea dupa el acasă ori se înființa cu mașina tractată la poarta nostră. Tataia avea și serviciu și de multe ori când venea acasă, la poartă, pe uliță, era coadă. Pe ploaie, pe vânt, pe ger sau pe caniculă tataia era pe sub mașini. Nu refuza aproape pe nimeni și nu pretindea bani pentru munca lui.


Eu eram marea lui admiratoare. De acolo de dupa fusta lui mamaia. Tataia era serios, cufundat mereu în lumea pieselor auto și în sunetul electromotoarelor. Ridica mâna dreapta, unsă și cu degetele rănite spre noi și spunea cu mândrie către cei care-i veneau la poartă: sunt nepoții me: un copil recunoscpi. Observa mult și vorbea puțin. Nu râdea dar când era fericit îi zâmbeau ochii. Îi plăceau liniștea și ordinea. Vorba puțină și înțeleaptă.

Nu se juca cu mine pentru că nici nu ar fi știut cum să o facă dar era suficient să se oprescă lângă mine câteva minute din treaba lui multă și importantă, și acel moment era de neprețuit. Sau să mă lase să stau pe lângă el când își deschidea porțile palatului- garajul în care și-a construit mașina. Piesă cu piesă, șurub cu șurub, tataie și-a fabricat singur mașina care mai pornește și astăzi.


Tataia tuna și fulgera … la prostie și lene. Nu-mi plăcea când mă punea să adun corcodușe. Eu visam să inventez o piesă auto și să-l cuceresc pe veci. Nu am inventat nimic dar de cucerit, l-am cucerit. Și eu și toți ceilați trei nepoți ai lui. Noi, nepoții, am fost examenul celor trei fete ale lui cu care pe cât le-a iubit, pe atât a fost de exigent.

Bunicul trăiește acum în sufletul meu, în mintea mea, și prin toate amintirile copilăriei mele.

Neti Sandu astrolog PRO TV : La operă, la operă!

Când mă gândesc la copilăria mea, îmi aduc aminte de o fetiță, puțin mai mică decât mine, Ana, de etnie romă, cu care mă înțelegeam foarte bine.

Îmi mai aduc aminte cu drag de profesoara din școala generală, care m-a luat pentru prima dată la operă și mi-a zis că nu știe la ce, dar eu o să fac carieră. Eu eram foarte emotivă, dar ea m-a ales pe mine să mă ia într-o seară la operă și atunci mi-a zis că am ureche muzicală, că am o anumită finețe – eram clasa a V-a, aVI-a – cam așa.

Puteți citi toate amintirile culese de Ivana Iancu de la vedete în revista Cărticica Practică numărul 5/2021

Comments

comments

Lasă un răspuns