Esti aici
Femeia.ro > Gastronomie > Răzvan Voiculescu, povești cu mâncăruri și bucătari

Răzvan Voiculescu, povești cu mâncăruri și bucătari

La 8 ani după primul volum, Bucătăria Hoinară se întoarce într-un nou album de fotografie savuros, purtând semnătura lui Răzvan Voiculescu și aducând împreună gastronomia și călătoria, într-o adevărată „campanie” de cucerire a simțurilor, de-a lungul a mai bine de 360 de pagini.

Autorul a bătut țara-n lung și-n lat căutând atât peisaje de vis, cât și rețete străvechi și oameni autentici. Poveștile din album vorbesc despre „oamenii locului” în bucătăriile lor suspendate-n timp, pregătind feluri de mâncare așa cum știu ei să facă din străbuni: raci oltenești, plăcintă de Runcu Salvei, malasolca, pâine la țest, găină de nuntă împănată, vargabéles sau levișe cu tormaci.

Vei simți, de asemenea, aroma unor momente și te vei cufunda în aventura de a găti „acolo unde nimeni nu a mai gătit vreodată”. Pentru că Răzvan Voiculescu a fost însoțit când și când în peregrinările sale de bucătari, 16 în total, care au gătit în plină natură, în locuri foarte puțin știute, „cucerindu-le” prin aprinderea focului, inspirați de ineditul situației. Albumul e o compoziție de stări și povești vizuale al căror ingredient-cheie e pofta de a trăi.

Cum ți-a venit ideea acestui periplu numit bucătăria hoinară?

Bucătăria Hoinară a venit ca o continuare/completare a incursiunilor mele în viața satului. Sau ca o încercare de a înțelege viața satului românesc unde am întâlnit oameni, am realizat portrete, am ajuns în gospodării, am văzut cum e viața de zi cu zi. Dar parcă lipseau cumva acele momente ale zilei în care oamenii se întâlnesc la masă și care practic sunt și cele mai frumoase momente. Și-atunci am zis că este un aspect al satului care merită să fie imortalizat.

Ce are ea din nomadism, în condițiile în care majoritatea își imaginează în zilele noastre bucătăria ca staticul însuși? Ce are de câștigat bucătăria atunci cînd devine hoinară?

Bucătăria nu câștigă nimic decât în cotextul proiectului meu. Căci ea nu e hoinară, ci eu sunt hoinarul. Mă duc după ea să o identific acolo unde este, unde are frumosul ei, să-l imortalizez.

De când a început proiectul tău și cum îl vezi continuând? Care au fost cele mai frumoase etape ale lui? Cele mai semnificative întâlniri? Dar cele mai inedite?

Proiectul a început practic acum 10 ani pentru că acum 8 ani am lansat primul album, dar doi ani înainte de asta am muncit la el. Totul a început poate invers decât ar fi trebuit. Și anume am început prin a vorbi despre bucătărie hoinară prin bucătarii pe care i-am invitat in proiect. Cu ei călătoream și încercam să identificam locuri foarte aparte, locuri cu o anumită sălbăticie în ele și unde ne apucam de bucătărit la puterea focului. De ce spun ca invers: pentru că, odată ce am făcut acest album, „Bucătăria Hoinară”, am trecut la „Bucătăria Hoinară se întoarce”, unde am făcut un amalgam între povești în imagini cu bucătari invitați gătind în natură, dar și cu socăcițe – femei care-s pricepute în a bucătări pentru multe persoane, la evenimentele satului – surprinse în gospodăriile lor suspendate-n timp. Iar proiectul numărul 3 le va fi dedicat numai lor, socăcițelor.

Pot doar să dau exemple de întâlniri frumoase, căci nu cred că a fost vreuna urâtă. Una faină, care a avut un mister ce a planat tot timpul în jurul ei, a fost undeva la Chilia Veche. La o femeie lipoveancă, cu frigul ca dominantă a acestei călătorii, și unde am intrat în acel spațiu în care ea avea o mică sobă, o mică plită. Faptul că a pus pentru noi o masă acolo și a început să pregătească peștele care era uscat și care arăta foarte sculptural, după care ne-a făcut o malasolca și după care ne-a făcut o plăcintă cu dovleac, acolo pe loc, imediat, a avut așa o aureolă de mister, de complet altă lume.

Pe cine ai mai vrea să aduci în bucătăria hoinară?

Vreau să dedic al treilea album din seria „Bucătăria Hoinară” altor socăcițe. Dar pentru asta trebuie mai întâi să le identific în satele românești.

Cum îți alegi destinațiile?

Păi e puțin văzând și făcând. În sensul că fie mi-am notat destinații în care mi-am dorit să ajung când eram în alte proiecte, fie am căutat pe Internet, fie am primit propuneri de la oameni care ne-au informat despre alte persoane pe care putem să le vizităm și unde cred ei că putem să bucătărim.

Care este peisajul tău preferat?

Este acela în care pot să mă regăsesc pe mine.

Cât contribuie imaginea, aspectul la succesul unui preparat? Este adevărat că o mâncare decorată și pusă în scenă apetisant poate părea mai bună decât este?

Da, cred lucrul acesta. Odată ce-ți vin în farfurie bucate care arată cu adevărat apetisant, estetic, la asta contribuind după ceea și mirosul, poate chiar și povestea din spatele lor. Omului, înainte de a gusta, având toate aceste pregătiri vizual-olfactive, i se imprimă o pre-stare de bine în creier, astfel încât atunci când gustă automat are sentimentul că trebuie să fie ceva bun. Cu o singură excepție, desigur, să nu fie o mâncare prea slabă calitativ și-atunci să fie așa, o cădere  – „Oooo, da nu e bună deloc chestia asta.”.

Ai întâlnit vreodată un preparat delicios, dar imposibil de fotografiat?

Da, sigur că da. Ciorbele, în general, pot fi absolut magnifice dacă-s bine făcute, însă fotografic eu nu știu să le reproduc. După care mai sunt mâncărurile cu mult sos, cum e gulașul, care având mult sos în rețetă și în plus forme nedefinite ale ingredientelor, e cam greu din punct de vedere fotografic de ajuns la înălțimea calității lui gustative.

Cum sunt alese destinațiile din albumul tău?

Criteriul pe baza căruia aleg destinațiile este acela de a fi cât mai autentice, cât mai netransformate de om sau de vremuri, cât mai nemodernizate, cât mai aproape de povestea pe care vreau să o creez în general, neîncercând să mint imaginea; respectiv, nu fac butaforii. Încerc să las totul așa cum am găsit. Evident că fac mici intervenții – mut o masă sau un scaun sau lucruri de genul acesta, dar nimic major.

De ce este mîncarea cel mai trendy produs cultural de azi?

Nu cred în acest „astăzi” deloc. Cred că bucuria culinară a existat dintotdeauna. Avem istorisiri extraordinare care au poate sute de ani despre chiolhanuri, despre mese somptuoase, despre rafinamente, despre evenimente care se învârteau numai în jurul bucătăriei și al gastronomiei. Drept care cred că acest astăzi este etern așa, ca femeia.

Povestește o întâmplare deosebită din timpul incursiunilor bucătăriei hoinare.

Era într-un ianuarie când se anunțaseră multe grade cu minus, dar nu pentru multe zile și atunci am hotărât cu toată echipa și cu Mircea Horobeț, bucătarul, să plecăm către Dobrogea. Acolo există acel bine cunoscut lac Razim (sau Razelm) care era înghețat. Însă înghețat la limită ca să mergi pe el. I-am pus lui Mircea în spate o masă, masa tradițională Bucătăria Hoinară și, undeva la câteva sute de metri de mal, ne-am făcut locul de foc. Evident că focul a fost făcut pe masă ca să nu se topească gheața și acolo, la -15 grade cu un răsărit absolut fabulos pe fundal s-au bucătărit raci în sos de usturoi și s-a băut un vin pe care n-a mai trebuit să-l punem la răcit – era bocnă acel rose minunat. În trosniturile și scârțâiturile gheții de sub noi, am făcut acea ședință de fotografie care a rămas emblematică.

Citește și:

Text: Roxana Melnicu

Foto: PR

Comments

comments

Lasă un răspuns