Esti aici
Femeia.ro > Horoscop > Astrosfaturi > Moartea clinică, paradis sau eroare a creierului?

Moartea clinică, paradis sau eroare a creierului?

Luminiţa de la capătul tunelului şi vizualizarea întregii vieţi când ne aflăm între viaţă şi moarte sunt câteva dintre clişeele care descriu momentele critice în care inima încetează bată pentru câteva minute, iar respiraţia se opreşte. Există cu adevărat viaţă după moarte iar dacă da, cum este ea?

Pe cât de fascinant este subiectul, pe atât de multe necunoscute are, pentru că ducem încă lipsă de dovezi concrete cu privire la cum se simte cu adevărat şi în ce anume constă trecerea efectivă de la viaţă la moarte. Asta cel puţin până recent, pentru că, după efectuarea celei mai mari cercetări din lume pe pacienţii resuscitaţi, s-a ajuns la nişte concluzii interesante.

Mărturii

„Am fost declarat mort timp de trei minute. Ţin minte drumul cu ambulanţa, dar nu din propriul corp, ci de undeva de deasupra mea… A fost cea mai ciudată experienţă trăită vreodată!“, încearcă P.A. să ne explice prin ce-a trecut. Mama a suferit un anevrism cerebral şi, când şi-a revenit, ne-a spus că, după ore întregi de durere, a simţit brusc o pace interioară. Erau o împăcare şi-o uşurare incredibile pe care le-a simţit (scos)“, mărturiseşte altcineva care a avut de-a face cu moartea clinică. Fiecare are propria interpretare, de-a lungul timpului fiind emise nenumărate ipoteze şi explicaţii legate de experimentarea morţii, însă nimeni nu a fost în măsură să ne lămurească mai bine decât cel care a condus cel mai mare studiu efectuat vreodată pe oameni readuşi la viaţă, cercetătorul american Sam Parnia.

Acesta a chestionat peste 100 de persoane care au fost resuscitate în urma unui infarct fatal şi a constatat că aproape jumătate dintre ele au amintiri euforice sau, dimpotrivă, înfricoşătoare despre trecerea lor în nefiinţă. Mai mult, câţiva dintre acestea chiar pretind că îşi aduc aminte ce s-a întâmplat după ce au făcut infarctul cu pricina, ceea ce este imposibil din punct de vedere medical. Şi asta, deoarece creierul nu mai poate funcţiona după ce inima a încetat să bată: la 20-30 de secunde după un stop cardiac, creierul îşi încetează întreaga activitate.

Dar în cazul celor chestionați nu s-a întâmplat asta, starea de conştiență continuând timp de 2-3 minute, cât a fost declarată întreaga perioadă a tranziţiei lor de la viaţă la moarte. „Parcă totul s-a oprit în loc şi toate durerile şi încrâncenările mele au dispărut ca prin minune“, a povestit un pacient. „Pur şi simplu, pluteam cumva deasupra mea şi asistam la tot ce mi se întâmpla, fără pot face nimic“, a mărturisit altul. Nu toţi cei care experimentează moartea clinică au flash-uri terifiante, în care îşi iau adio de la viaţă, ci dimpotrivă.

Unii îşi amintesc că au văzut ori au simţit prezenţa unor membri dragi de familie, a unor animale pierdute cărora le duc dorul ori au simţit o lumină caldă la capătul unui tunel. „Când îţi revii dintr-o asemenea experienţă, totul se schimbă ulterior. Apreciezi mai mult momentele petrecute cu cei apropiaţi, percepi viaţa mai valoroasă şi mai frumoasă ca înainte“, a povestit N.S. despre revelaţia sa.

Posibile explicații

Totuşi, care sunt explicaţiile momentelor în care corpului uman i se opresc timp de câteva minute funcţiile vitale? În primul rând, există varianta spirituală, în care sufletul se separă de corp şi pleacă mai departe spre o lume imaterială. Este, de fapt, acel paradis la ca visăm cu toţii şi care, din păcate, n-a fost demonstrat în mod concret până acum, în ciuda eforturilor religiei de a ne convinge de existenţa raiului. Pur şi simplu crezi în aşa ceva şi nu mai cercetezi dacă e adevărat sau nu ori te îndoieşti toată viaţa.    

Din punct de vedere ştiinţific, s-a ajuns la concluzia că experienţele diferă de la om la om. Astfel, unii simt frică, iminenţa violenţei sau persecuţie, pe când alţii văd oameni şi fiinţe, au un déjà-vu, zăresc o lumină puternică sau chiar ştiu tot ce s-a întâmplat cu ei după aşa-zisul deces.

Să-i credem oare pe cei care au amintiri din moartea clinică? Dacă e vorba despre nişte persoane al căror creier a fost afectat (şi nu există îndoieli cu privire la acest lucru, având în vedere că creierul lor şi-a oprit complet activitatea timp de câteva minute), de ce să luăm drept bun tot ce spun? Dacă avem cumva de-a face cu o tulburare a creierului, o eroare a „calculatorului“ lor provocată de un „shutdown“ forţat, dacă mintea le joacă feste după o asemenea experienţă atât de şocantă? Ei bine, în 1976 chiar s-a emis ideea că experimentarea morţii clinice este un mod de disociere, o depersonalizare, este felul organismului de-a ne păzi de iminenţa morţii sau de un pericol de moarte.

Este un sistem de apărare al nostru în faţa unui traumatism fizic şi emoţional greu de suportat, dacă nu chiar intolerabil. Cel puţin asta susţin psihologii. Iar medicii au şi ei posibile explicaţii fiziologice: când creierul e privat de oxigen pentru o perioadă, pot avea loc micşorarea câmpului vizual şi senzaţia de tunel, după care individul cu pricina îşi pierde cunoştinţa; iar o concentraţie prea mare de dioxid de carbon în sânge cauzează halucinaţii. Şi atunci ne bazăm mai mult pe o explicaţie medicală a fenomenului ori dăm o conotaţie înălţătoare întregii experienţe?

Descoperiri recente despre moartea clinică

În primul rând, nu e pentru toţi experienţa revelatoare şi emoţionantă la care ne aşteptăm, 87% din cei care trec prin aşa ceva având amintiri neplăcute cu privire la întreaga trăire complet neobişnuită. Apoi, femeilor li se întâmplă mai mult decât bărbaţilor să experimenteze moartea clinică, după care să revină la viaţă. Un studiu efectuat anul acesta a scos la iveală numai 20% au o revelaţie după asemenea momente, dar că totuşi 43% dintre respondenţi şi-au schimbat în bine viaţa ulterior.     

        

Citește și:

Articol preluat din ediția de iulie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Alexandra Rotărescu
Foto: Guliver/Thinkstock

 


Lasă un răspuns

Sus