Mai puțin cunoscute, mai puțin mediatizate, cele trei mănăstiri despre care vorbim sunt superbe din punct de vedere arhitectural, au povești lungi și complicate, dar și icoane și moaște făcătoare de minuni. Destinații perfecte pentru reculegere, smerenie și (poate) participarea la sfântul praznic al Învierii.
Opera a trei femei
Mănăstirea Pissiota, după numele ctitorului, un aromân ajuns inginer celebru în România începutului de secol XX, a fost construită pe o moșie aflată cumva în laterala drumului dintre București și Ploiești, în dreptul comunei Potigrafu. Când ajungi (trebuie să fii foarte atent, pentru că există mari șanse să ratezi ieșirea din drumul național), te întâmpina un turn înalt cu ceas, un pic altfel decât la bisericile ortodoxe. Din dorința ctitorului, biserica mănăstirii e o combinație între mai multe stiluri, printre care și cel anglican. Campanila care domină câmpia din jur are 20 m înălțime și, inițial, a fost clopotniță. Acum e doar turn cu ceas!
Viață agitată. Biserica a fost sfințită în 1938, ca obște de călugări. Din cine știe ce motive, câțiva ani mai târziu, patriarhul Iustinian a transformat-o în obște de maici. Pentru ca în 1962 regimul comunist s–o închidă cu totul. Frumoasa mănăstire a decăzut an de an, ajungând în anii ’90 aproape de ruină. La începutul anului 1993, trei măicuțe de la mănăstirea Ghighiu, cu aprobarea PF Teoctist, s-au apucat să aducă mănăstirea la lumină.
Mamă și fiică. Cele trei femei erau maica Mihaela Novacovski, casiera Mănăstirii Ghighiu, și Alexia (mama) și Irina Călin (fiica ei), măicuțe. Mai întâi au ajutat-o pe maica Mihaela, iar când aceasta s-a călătorit spre cele veșnice, maica Irina a devenit stareța mănăstirii și, ca orice ucenic, a încercat să ducă mai departe opera mentorului său. A reușit și cu ajutorul mamei ei, care s-a călugărit după exemplul fetei. A mărit și renovat biserica și chiliile și, mai ales, a început construcția Așezământului social visat de ctitorul Pissiota. Cu ajutorul lui Dumnezeu, spune maica Irina, îl vom desăvârși.
Mănăstirea are și un fel de loc de joacă, camere pentru turiști și, mai cu seamă, multă liniște.
Icoana făcătoare de minuni
Icoana Maicii Domnului cu Pruncul nu este pictată conform canoanelor bizantine, dar puterea ei, spun măicuțele, e mare. Indiferent unde te afli în sfânta biserică, Maica Domnului priveşte permanent spre tine, amintind simbolic faptul că Maica Domnului, ocrotitoarea tuturor, veghează cu răbdare şi rugăciune viaţa fiecăruia dintre noi, nimeni nerămânând în afara dragostei şi rugăciunilor ei sfinte. Din Săptămâna Mare a anului 1998, icoana izvorăște mir la toate marile praznice. Sau în urma rugăciunilor din inimă.
La răscruce de râuri
Mănăstirea Suzana, lângă Cheia, chiar la granița dintre Ardeal și Țara Românească, este un lăcaș de reculegere foarte căutat pentru frumusețea locului, dar și pentru sfințenia ce se ghicește în tot ce te înconjoară. În fața mănăstirii se întâlnesc trei pâraie care, formând trei brațe ale unei cruci, se unesc în Teleajăn, plecând vijelios la vale.
Ctitorița. Se zice că, în anul 1740, o femeie din Săcelele Brașovului, Stanca Arșicu, văduvă cu dare de mână și foarte evlavioasă, trecu munții pe la Bratocea (Cheia, pe vremea aceea punct de frontieră între Transilvania și Valahia), intrând în țară cu gând să-și petreacă restul zilelor într-una din mănăstirile de aici. Din cauza unei groaznice furtuni, s-a adăpostit împreună cu suita într-o ruină de la marginea drumului, la marginea unui colț de munte, pe lângă care se strecura lin un mic pârâu limpede care se pierdea în valurile zgomotoase ale Teleajănului. Peste noapte, printr-o vedenie dumnezeiască, descoperă o lumină cerească înconjurând colina ce domina împrejurimile. Femeia se convinsese astfel că acel loc e sfânt și închinat Domnului.
Schitul dărâmat, schitul înălțat. A aprins o candelă, pe care a așezat-o ușurel între pietrele zidurilor dărâmate. Când a aflat a doua zi că ruina era a unei mănăstiri de călugărițe ucise de hoardele de barbari, Stanca s-a decis pe loc! S-a călugărit, Suzana, la Mănăstirea Sinaia, apoi a vândut tot ce avea, a adunat câteva femei și a pornit în locul cel plăcut Domnului de pe valea Teleajănului. În scurt timp, acolo a înflorit un schit mititel, spre bucuria călătorilor în căutare de adăpost împotriva furtunilor vremii, vremurilor sau sufletului.
În prima vineri din fiecare lună, la Suzana se oficiază taina sfântului maslu.
„Ion“, la Suzana
Întoteauna drumeții sau cei care au căutat liniște și-au găsit adăpost la Suzana. Se spune că Liviu Rebreanu ar fi scris aici Ion, că liniștea și crucea de ape l-ar fi inspirat. Și acum vizitatorii spun că la Suzana și animalele nopții vorbesc în șoaptă.
Mănăstirea cu trei altare
Construcția mănăstirii a început în anul 1808, ctitorită de Constantin Samurcaș, căsătorit cu o strănepoată a voievodului Constantin Brâncoveanu, pe moșia de la Ciorogârla. Unică în România, mănăstirea are trei altare cu trei hramuri. Catapeteasma originală, din 1808, și pereții pictați de Gheorghe Tattarescu completează valoarea lăcașului.
Visul unui cioban. Legenda spune că atunci, demult, un cioban își păștea oile prin acele locuri. Într-o noapte, ciobanul a visat că printre oile lui păștea una albă ca zăpada cu trei coarne. Ciobanul s-a trezit, s-a scuturat ca de vedenie și a adormit la loc. A visat din nou oaia cea albă cu trei coarne. Și visul s-a repetat în câteva rânduri. Până la urmă, ciobanul s-a dus la boierul Samurcaș, pe a cărui moșie își păștea oile, și i-a povestit visul. Acesta se duce la duhovnic și cere tălmăcire. Iar tălmăcirea a venit: să construiască boierul Samurcaș o biserică mare și frumoasă cu trei sfinte altare și s-o închine Sfintei Treimi.
Gazda Preacuvioasei. În vara anului 1944, din cauza războiului, Mitropolia lașiului a fost nevoită să se retragă cu arhiva și cu odoarele sale la București, iar sicriul cu moaștele Sfintei Parascheva de la Iași a fost adăpostit în biserica Mănăstirii Samurcășești. Acesta este motivul pentru care unul dintre altare are hramul Preacuvioasei.
Proclamația lui Tudor. La 17 martie 1821, în drum spre București, Tudor Vladimirescu a oprit la mănăstirea din Ciorogârla. Acolo s-a spovedit duhovnicului său, care l-a ajutat să redacteze Proclamația către locuitorii Bucureștilor. A dăruit mănăstirii o cruce de lemn îmbrăcată în argint aurit, lucrată de Stan Jianu din Craiova la 1761, care se păstrează și acum în colecția de obiecte religioase a mănăstirii.
În fiecare Vineri Mare, la Samurcășești maicile participă la Ceasurile împărăteşti, după-amiază este scos Domnul la Vecernie, iar seara are loc Prohodul.
Sfinte moaște
Biserica mănăstirii Samurcășești-Ciorogârla adăposteşte părticele din moaştele mai multor sfinţi: sfântul apostol Andrei, sfântul Arhidiacon Ştefan, sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul ierarh Silvestru, sfântul ierarh Modest, sfântul mucenic Teodor Tiron, sfântul mucenic Teodor Stratilat, sfântul mucenic Ermin, sfântul mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir şi Sfântul Necunoscut.
Citește și:
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr14/13.04.2017
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: Aurelian Dumitrescu