Începuturile monahismului creștin (monah vine din greacă și înseamnă singur) au fost în vremea sfântului Antonie cel Mare. Este vorba despre monahismul egiptean, despre retragerea celor care voiau să fie doar în legătură cu Dumnezeu, departe de lume, în pustie. Câteva dintre primele mănăstiri ale creștinătății există și astăzi, fiind vizitate de mii de pelerini din toată lumea.
Mănăstirea Sfânta Ecaterina, pe locul rugului aprins
La poalele Muntelui Sinai (locul unde Moise a primit Tablele Legii), în Egipt, pustiul preferat de primii monahi, se ridică încă mândră Mănăstirea Schimbării la Față sau a Rugului Aprins, cunoscută însă de toată creștinătatea drept Sfânta Ecaterina. Tradiția spune că, în 337, sfânta împărăteasă Elena, mereu în căutare de relicve sfinte, a construit un sanctuar în jurul locului unde s-ar fi aflat rugul ce ardea și nu se mistuia, din care Moise auzise glasul lui Dumnezeu: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov“. (Ieşirea 3, 6) În 527, împăratul Iustinian cel Mare a pus piatra de temelie a mănăstirii.
Construită ca o cetate fortificată, pentru că locul era în drumul invadatorilor, a fost închinată Schimbării la Față. Acum lăcaș ortodox, mănăstirea nu a fost niciodată jefuită sau cucerită, ba, dimpotrivă, a stat sub aripa protectoare a stăpânitorilor locului, inclusiv a lui Mahomed. În biblioteca mănăstirii (a doua ca valoare și mărime după cea a Vaticanului), se află înscrisul prin care profetul garantează protecția mănăstirii. Din secolul al XI-lea, mănăstirea a fost asociată cu Sfânta Ecaterina din Alexandria, ale cărei moaște, spun monahii, au fost aduse la poarta lăcașului chiar de îngeri.
Mănăstirea Antonie cel Mare, locul unde sfântul a rezistat ispitelor
Astăzi, după mai bine de 16 secole de la înființare, mănăstirea, aflată tot în pustiul egiptean, este lăcaș al creștinilor copți. Construită la mijlocul secolului al IV-lea (inițial, erau o bisericuță, o trapeză și câteva chilii) de ucenicii lui Antonie cel Mare, nu și-a întrerupt niciodată slujbele, azi fiind aceleași ca în urmă cu un mileniu și jumătate. Discipolii sfântului, cunoscut ca primul anahoret creștin, au ridicat micul lăcaș la poalele muntelui unde el a murit.
Poate că nu a fost cel dintâi care s-a retras în pustie, dar Antonie a avut o influență extraordinară asupra contemporanilor hotărâți să pustnicească, învățăturile sale și felul în care a rezistat ispitelor lumești vreme de 50 de ani fiind clar „manifestul“ viitoarei mișcări isihaste. În secolele XIII-XIV, mănăstirea traversează o perioadă de glorie, artele și literatura cunosc o extraordinară efervescență, se fac numeroase copii și traduceri ale unor manuscrise importante ale creștinătății. Spre sfârșitul secolului al XV-lea, beduinii au atacat mănăstirea, au transformat-o în han, iar manuscrisele rare le-au folosit drept combustibil în bucătărie. Din fericire, mănăstirea a fost reconstruită curând (la 2-3 ani după cumplitul atac), prin grija patriarhului Gabriel al VII-lea.
Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, peştera sfântului Ilie
Mănăstire ortodoxă, lăcaşul se află pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon, străbătut de samarineanul cel milostiv dat pildă ucenicilor de Iisus. (Luca 10, 29-37) Aşezată pe panta abruptă a malului vestic ce mărginește pustiul Hozeva, a fost numită Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul. De aici, supranumele sfântului ale cărui moaște adăpostesc în acest loc. În apropiere, se află peştera în care s-a retras sfântul proroc Ilie Tesviteanul timp de trei ani şi şase luni, înainte de a urca pe Muntele Sinai. În peşteră, se păstrează icoana prorocului.
Mănăstirea Sfântul Gherasim de la Iordan, primul lăcaș din Valea Botezului
Aici, în valea Iordanului, la poalele munților din deșertul Iudeii, sfântul Gherasim a ridicat primul lăcaș monahal din apropierea apei unde a fost botezat Mântuitorul. Părinții creștinătății începuseră a pustnici nu numai în Egipt, ci și în Valea Iordanului. Sfântul Gherasim a îmbinat pentru prima dată cele două feluri de viață monahală – cenobitic (fiecare în locșorul lui) și de lavră (traiul în comun) – și a organizat astfel cea dintâi comunitate de călugări, cu reguli stricte. „A fost atunci în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieţii monahicești le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri“, scria Chiril al Ierusalimului despre Gherasim. Mănăstirea, ridicată în secolul al V-lea în jurul unei fântâni adânci, a fost părăsită, din nou locuită, iar părăsită, apoi distrusă și, în fine, reconstruită în secolul al XIX-lea așa cum o vedem astăzi.
Mănăstirea Sfântului Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște
Se află în apropierea Bethleemului, pe drumul spre Marea Lavră a sfântului Sava din pustia Iudeii. Întemeiată în 476 chiar de sfânt, mănăstirea inițială a fost distrusă. Pe locul acesteia, a fost ridicată o biserică cruciată, căzută în ani în paragină, înglobată apoi în lăcașul de astăzi, construit de ortodocșii greci. Potrivit tradiției, sfântul Teodosie a fost călăuzit de Însuși Dumnezeu spre peștera, aflată acum în apropierea mănăstirii, ca spre locul în care s-ar fi odihnit cei trei magi după ce s-au închinat Pruncului. Aici s-a sihăstrit sfântul, apoi a ridicat o mănăstire chiar lângă ea. Având sute de ucenici, i-a adunat pe cei vrednici în noul lăcaș, punând astfel bazele vieții monahale de obște. Sfântul cuvios Teodosie cel Mare a murit în 529, la vârsta de 105 ani, fiind înmormântat în peștera în care a viețuit atâția ani.
Citește și:
Cluj, dragoste la prima întâlnire
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.11/17.03.2016
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: 123RF