Ar fi bine dacă am avea, ca pisicile, șapte vieți. Am putea trăi o viață pentru mama și tata, una pentru bunici, una pentru soț, alta pentru unchi și mătuși, una pentru socri și încă una pentru ce-și dorește lumea. Și, în sfârșit, ne-ar rămâne una pe care s-o trăim fix cum vrem noi, fără să ne simțim vinovate că vreunul dintre personajele de mai sus e nemulțumit sau dezamăgit de noi.
Mi-am dorit de multe ori să le fac pe plac oamenilor dragi. Ce poate fi mai frumos decât să-i vezi fericiți pe cei pe care îi iubești, mai ales când știi că îți vor binele? E un raționament firesc, până la un punct. Doar că uneori ajungem să confundăm propriile gusturi și așteptări cu cele pe care ni le-au proiectat oamenii dragi, cu cele mai bune intenții. Când suntem prea angajați în ceea ce vor/așteaptă/cred alții, nu apucăm să ne mai gândim la ce vrem noi.
Am citit odată un articol despre actrița americană Rachel Weisz care începea cu „Ea știe bine cine este, chiar și într-o cameră goală“. Sună plastic, iar când am citit-o, a fost ca și cum aș fi introdus pentru prima dată parola de intrare într-o încăpere secretă din mintea mea.
Chiar așa… cine suntem, într-o cameră goală? O cameră fără vocile familiare ale părinților, fraților, unchilor, iubiților, prietenilor? Fără nicio voce în afară de a noastră? Dacă am putea avea o încăpere pe care s-o mobilăm doar cu ce ne place și cu ce ne reprezintă, ce am înghesui pe rafturi, ce am agăța pe pereți, cum am picta-o, cu ce ne-am plimba îmbrăcați prin ea? Uneori, răspunsurile la acest joc al imaginației pot căsca un hău între ceea ce suntem și ceea ce am vrea de fapt să fim.
Suntem în epoca în care ne putem alege fiecare componentă a existenței: de la a ne inventa un job care până ieri nu exista până la a ne stabili genul (Germania tocmai a introdus certificatul de naștere în care apare al treilea sex). Și totuși… cât la sută din alegerile noastre suntem noi și cât e „inception“ din afară, ca-n celebrul film cu Leonardo DiCaprio? Câte sunt semințe de idei strecurate de cei din jur, pe care ni le-am asumat ca și cum ar fi ale noastre?
Nu e vorba doar de chestiuni de viață și de moarte: de carieră, orientare sexuală, religie sau credințe fundamentale. E vorba chiar și de nenumăratele lucruri mărunte: a te îmbrăca și a te machia așa cum vrei tu, nu cum crede lumea că-ți stă bine; a asculta muzica pe care o vrei, a citi cărțile care te atrag, a te uita la filmele care-ți plac, a admira pe cine vrei, a-ți găsi locul pe care-l consideri potrivit pentru tine. Chiar dacă nu seamănă cu nimic din ceea ce li se pare frumos sau dezirabil celor din jurul tău.
Mi-a luat mulți ani să înțeleg că e în regulă dacă gusturile și alegerile mele sunt radical diferite de ale celor din jur, inclusiv ale oamenilor pe care-i iubesc cel mai mult. Nu există sentiment mai eliberator decât cel de a ști cine ești în acea cameră goală și de a înțelege că oamenii care te iubesc te vor iubi exact așa, chiar dacă nu întotdeauna te vor înțelege. Le va fi de ajuns să știe că ești fericit.
Pentru mine asta nu a fost un declic, a fost un proces îndelungat și conștient. Tot descoperindu-mă, m-am „construit“ bucată cu bucată – de la lucruri mari, precum carieră și raporturi cu oamenii, până la o infinitate de mărunțișuri: faptul că îmi place să mă îmbrac în negru și alb, că-mi plac parfumurile bărbătești, filmele horror și adrenalina, că nu-mi place să mănânc carne, că libertatea e valoarea mea de bază. Mulți ani mi-am purtat părul lung convinsă fiind, din copilărie, că „așa e cel mai frumos“. Mi-a luat 20 de ani să mă duc la coafor și să zic cuvântul magic: „Taie!“ Acum sunt fericită. La astfel de mărunțișuri mă refer. Din ele se compune viața. Și fericirea.
În 2018, fă-te pe tine fericită mai întâi și începe exact cu lucrurile mărunte. Nu renunța la ceea ce-ți aduce bucurie și te definește ca persoană doar pentru a le face pe plac celor din jur, oricât de tentant ar fi uneori. Nu avem șapte vieți, avem una singură, iar următorul ei capitol tocmai începe acum și aici. Ce mai aștepți?
Citește și:
Articol preluat din ediția de ianuarie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Diana-Florina Cosmin
Foto: pixabay