Chiar dacă sună puțin a truism, unii miri poate n-ar spune asta despre nunta lor din diverse motive. Ba că n-a fost cum au vrut ei, ba că a trebuit să-i mulțumească mai mult pe invitați decât pe ei, ba că nu le-au venit invitați, ba că mâncarea n-a fost bună, ba că servirea a fost sub așteptări, ba că a fost prea cald, ba că a fost prea frig, ba că nu s-au ridicat oamenii de pe scaune, ba că s-au certat între ei, ba că, ba că.
Despre nunta noastră nu pot spune absolut nimic din cele de mai sus. A fost nunta visată, organizată și sperată de mine și de soțul meu. A fost o nuntă cu gust, de calitate superioară din punctul de vedere al tuturor serviciilor și al invitaților, o nuntă pentru tineri în principal și o nuntă despre care DJ-ul a spus că e în top 3 pe 2013 în ceea ce-l privește.
O nuntă despre care fotografii au spus că „a fost bestial“, iar rudele au catalogat-o drept impecabilă. Nu folosesc toate cuvintele astea apreciative pentru a mă lăuda sau pentru a mă da mare, ci pentru a pune cumva în cuvinte că am fost atât de fericită la nunta mea, atât de veselă și de încântată, încât trebuie să elogiez fiecare element care a contribuit la perfecțiune.
Am angajat cei mai buni furnizori de servicii, din punctul meu de vedere, și am avut cele mai bune rezultate. Am avut încredere în ei din ziua în care am semnat contractul și până în ziua evenimentului. Multă lume mi-a urat să mă odihnesc în noaptea de dinainte, să dorm, să nu mă stresez, să n-am emoții. I-am ascultat și-am dormit neîntoarsă. Nu pentru că nu mă stresam sau nu aveam emoții, ci pentru că ziua de vineri a fost criminală. Am umblat de am zis că ajung la capătul Pământului, atâtea drumuri am făcut. Unde mai pui că am fost și la o cununie civilă. Deci, am dormit dusă.
M-am trezit sâmbătă la 8 pentru a mă spăla pe cap, să nu mai pierdem timp și cu asta la coafor. Înainte, am mâncat bine, pentru că știam că nu mai pun mâncare în gură până la opt seara, am mai strâns prin casă, am spălat pe jos și-am ieșit pe ușă.
O clipă de liniște și-un dor cumplit
M-am dus la Codrina după prăjiturile comandate pentru oaspeți când vor veni după mine. Am oprit la Galeria 1 să-mi cumpăr un laibăr de mireasă, știam că vremea va fi nesimțită, apoi am trecut și pe la lucru să împrumut cuierul pe care avea să atârne rochia, după care m-am întors acasă. Mai aveam jumătate de oră până să plec către coafor, așa că am savurat puțin singurătatea. Viitorul Soț era plecat și el cu treburi, deci liniștea era doar a mea. Mi-am pregătit cele patru perechi de cercei, parfumurile noastre, pantofii și toată recuzita de care aveau nevoie fotografii cât timp eu aveam să lipsesc. Mai aveam timp… și liniște. Și lacrimi. Și dor. Și cum ar fi fost dacă. Și-am închis ochii și-am încercat să-mi închipui larma și vânzoleala din casă dacă erau părinții mei cu mine.
Îl vedeam pe tatăl meu stresat și nervos, emoționat și stângaci, încercând la fel ca fiica-sa, să organizeze și să rânduiască totul. Și ne auzeam certându-ne și exasperându-ne reciproc și iubindu-ne dincolo de cuvinte și de emoțiile care nu puteau fi deslușite și nici exprimate. O vedeam pe mama mea frezată și machiată, netezindu-și costumul (sau rochia?), păstrându-și calmul, dar cu lacrimile jucându-i în ochi. O vedeam la fel de plinuță cum era ea întotdeauna, o auzeam strigându-mă când cu drăgălășenie, când cu strictețe. Și-i vedeam pe amândoi flancându-mă când Cezar avea să vină să mă ceară. Și lacrimile-mi curgeau pe obraji. Am alungat gândurile ștergându-mă la ochi.
M-am dus la cimitir, am aprins o lumânare și-am îmbrățișat crucea. Pentru o secundă am simțit-o caldă. Mi s-a părut, sunt sigură. Pietrele nu se încălzesc de la sine. M-am recompus și-am pornit cu zâmbetul pe buze către coafor. Stres, nerăbdare, ploaie, agitație, nervi… bridezilla Am avut noroc să fie liberă și pedichiurista, că nu mai apucasem nici să-mi tai unghiile de la picioare. Bine că măcar le-am șters de lac. După coafor m-am dus la machiaj. Era o zi superbă, un soare tomnatic acoperit din când în când de nori pasageri. A și plouat scurt, dar soarele a ieșit din nou. Îmi era cald când m-am întors acasă. Mă așteptau două dintre domnișoarele mele de onoare, pregătite să mă îmbrace.
După ce ne-am distrat puțin cu pozele, cu diverse poziții și gesturi, am început să-mi pierd răbdarea. L-am sunat pe mire să vină odată după mine, că mă plictisesc. Cred că întrezăriți puțin din Bridezilla care aveam să devin în următoarea oră și jumătate. Pentru că la un moment dat… I lost it. Îmi venea să-i bat pe toți. Motivele au fost două: vremea se stricase și ploua cu bulbuci – ceea ce scotea din schemă pozele din Piața Unirii sau Parcul Botanic – și toată lumea îmi dădea indicații – lucru pe care nu-l agreez în general, darămite în ziua nunții. Iar dacă mai adăugăm la asta și stresul de a-i mulțumi pe toți, tot nu vă puteți închipui la ce torturi îi supuneam în capul meu.
Într-un final am reușit să-i scot pe toți afară și să mergem să facem poze la Jazzissimo, că altundeva nu știam unde. În mașina miresei m-am certat nițeluș cu nașa, dar ne-am împăcat că doar suntem prietene de peste 25 de ani, ne cunoaștem în profunzime, deci nu insistăm asupra acestui incident. Ajunși la Jazzissimo se oprise și ploaia, dar fiind ud pe jos și rochia mea lungă de tot, nu puteam mătura curtea Bastionului cu ea. E distractiv și obositor în același timp să pozezi. E drept că atunci nu mai aveam răbdare până la sală, tot ce-mi doream era să dansez. Numai la asta mă gândeam. Am ajuns într-un final și la biserică unde ne așteptau aproape jumătate dintre nuntași.
Eu, deja obișnuită cu rochia, cu freza, cu machiajul, uitasem că cei de acolo nu mă văzuseră până atunci. Mulți plângeau, unii îmi lăudau rochia, alții mă felicitau, eu mă transformasem din nou într-o găină fără cap și nu știam încotro s-o apuc și cu cine să vorbesc. Vedeam oameni despre care știam că trebuie să vină, prieteni, rude, familie, oameni necunoscuți care ne priveau cu drag și eu… tot ce-mi doream era să dansez. La biserică, puținele emoții care mă încercaseră se risipiseră de tot. La fel ca la cununia civilă, așteptam să-mi zboare roiul de fluturi prin stomac, dar mnu… nu prea. Devenisem o insensibilă. A fost amuzant momentul în care m-am trezit cu coroana pe cap, mă tot gândeam că o să mi se strice freza când o să mi-o ia, mergeam robotic, de parcă eram teleghidată, dar a fost OK.
Tot la biserică am avut un al doilea moment în care m-au podidit lacrimile. E un pasaj în slujba preotului care vorbește despre părinți. Mă uitam la socrii care plângeau și lângă ei am văzut locul gol. Absența. Am început din nou să plâng. Incontrolabil. Îmi șiroiau lacrimile pe obraz, îmi tremurau buzele și bărbia și nu le puteam stăpâni, parcă nu erau ale mele. Fotografii erau cu obiectivele pe mine, să surprindă momentul, iar preotul mă lauda că trăiesc emoția evenimentului așa cum ar trebui. Într-un final m-am calmat. Nu mi s-a întins machiajul, nu mi s-a stricat freza, slujba s-a încheiat. Gata, urma să dansez. Și-am pornit către sală. Dance me to the end of love… Trecând rapid peste tradiția aruncării paharelor de șampanie peste cap (una dintre puținele pe care le-am respectat, dacă nu chiar singura), ajungem la momentul mult așteptat de toată lumea: deschiderea petrecerii cu dansul mirilor. Daaar, înainte să vă povestesc despre el, trebuie să vă inițiez mai întâi în altceva. Vedeți voi, soțul meu și dansul nu sunt prieteni deloc. Dacă spun că-s chiar dușmani, mă apropii mai mult de adevăr. Așadar se cădea să învățăm să dansăm împreună pentru a nu ne face de râs. Dar știți deja povestea cu rața crăcănată și cu lebăda beată, nu mai insist. Și învățam noi o coregrafie complicată formată din două valsuri (unul englezesc, altul vienez – „Fascination“ al lui Nat King Cole și „The Second Waltz“ al lui Șostakovici), ne iese chiar bine de la cap la coadă, numai că până ne apropiem de seara cea mare, uităm un detaliu important: rochia! Ca să putem dansa fără să terfelim bordura aia de dantelă și paiete ar fi trebuit să fim cel puțin campioni la dansuri de societate. Deci cu două cursuri înainte, eu eram hotărâtă să nu mai facem nicio coregrafie. I-am transmis și soțului, s-a îmbufnat, i-am cântat în strună, până i-am demonstrat cu cercul de sub rochie că n-avem cum!!! Așa că între timp mai repetaserăm și-un blues, să avem de rezervă. Și blues-ul a fost dansul nostru: „Dance me to the end of love“ al lui Cohen. Care de fapt e Jazz. Cei care n-au știut că pregătisem o coregrafie ne-au spus că am fost naturali, că nu ne-am schimonosit în figuri nenaturale. Cei care știau au regretat că nu ne-au văzut valsând. Noi ne-am bucurat că ne-a ieșit ceva frumușel, chiar dacă l-am luat pe Soț prin surprindere când m-am desprins de el și m-am învârtit. Odată deschisă petrecerea, eu aproape că n-am mai plecat de pe ringul de dans. Atât de mult mi-a plăcut sentimentul de apartenență din mijlocul ringului, de-a avea tot dreptul să fiu acolo și mai mult de atât, obligația de a fi acolo, încât mi-am luat rolul de entertainer atât de în serios – mama unei prietene mi-a spus la final că am fost Mireasa Duracell.
După un playlist făcut de mine, la care Marius, băiatul cu muzica, a adăugat alte bunătățuri, n-aveam cum să nu dansez până la epuizare. Și că veni vorba, la nunta noastră n-a cântat nicio formație, nici de muzică populară, nici de coveruri. Am vrut DJ, pentru că aia e muzica pe care o cunoaștem. Moment în care dacă aveți nevoie de DJ în Timișoara pentru diverse ocazii, vi-l recomand cu cel mai mare drag pe Marius Holeiciuc sau pe băieții lui de la BitSon. 80% dintre invitați au fost mereu pe ring, am avut oameni care ne-au spus că în viața lor n-au dansat atât de mult la o nuntă.
Dans până iau foc condurii!
O prietenă se plângea că ar fi vrut să stea jos, că o dureau picioarele, dar muzica nu o lăsa. Doi prieteni au sărit pe Narcotic alături de mine, iar niște prietene apropiate au făcut și headbanging. Nașul a schimbat două cămăși, iar eu eram în transă. Atât de mult mi-a plăcut muzica. Am văzut multe sprâncene ridicate când le-am spus unora, înainte de nuntă, că o să fie muzică din toate genurile, pentru toate gusturile (nu și pentru ascultătorii de manele – oricum n-am avut așa ceva la nuntă), și mai ales unele deja clasice. Aș vrea să văd cum e la o nuntă fără un pic de latino, fără puțin rock’n’roll, fără o horă sau fără o țopăială în grup. Nu-i muzica pe care o asculți zi de zi, dar e muzică de voie bună.
Am aflat că „Single Ladies“ e imnul din momentul aruncării buchetului. Evident că are sens, deși eu nu m-am gândit la asta până la discuția cu Marius. M-a întrebat dacă vreau să-l arunc pe melodia asta. Cum am auzit că deja a devenit clasic, am zis că nu. Ce-ar fi dacă l-am pune pe Bruno Mars să ne cânte „Marry You“? Și-a fost de 10 ori mai bine. Și după ce-am tăiat și tortul, s-a dezlănțuit nițeluș iadul. Adică Marius a scos artileria grea și după „Nunta“ celor de la Phoenix, au urmat Zdob și Zdub cu „Videli Noci“, Bregovici cu „Kalashnikov“, Narcotic puțin mai încolo, apoi „Pentru inimi“ de la Șuie, olecuță de House of Pain, imperioasa „Arde“ de la Paraziții, „Lord of the Boards“, că doar se cerea, și multe altele pe care la un moment dat le-am ratat pentru că începeau să plece invitații (pe la 4:30).
Am ajuns acasă ruptă de oboseală, am făcut chiar febră musculară la picioare și la umeri, mi-am rupt balerinii de cât am dansat, dar tot ce contează e că am amintirea nunții pe care mi-am dorit-o.