Nu-i neapărat un semn de neglijență, ci o consecință a paradisului conjugal. Când oficial îți merge bine, când ești la adăpost de nesiguranța și intemperiile vieții, când ai atins raiul promis, este cumva logic să te relaxezi și să te bucuri de viață. De asta nu prea s-au născut imperii în insulele paradisiace, de asta progresul coclește pe plajele cu nisip alb și valuri turcoaz. Corpurile ideale, la fel ca idealurile occidentale, s-au născut în frig și zloată, cu barbarii bătând în ritm regulat la ușă. Cu topoarele.
Primii ani de căsătorie sunt un moment de respiro, poate chiar primul după ani de zbateri și tumbe. Este momentul să-ți tragi sufletul, iar când apuci să faci asta n-ai chef nici de vorbă, nici de planuri. Nivelul conversației scade, se instalează micile rutine – masa de duminică la socri, udatul florilor, spălatul gemurilor – televizorul cu eran din ce în ce mai mare stă aprins din ce în ce mai mult. E cald și bine. Din fericire, nu durează.
Te întorci la normal relativ repede, după primul copil, primul faliment, primul preinfarct sau prima ceartă domestică majoră, cu sau fără amanți atașați. Oricare ar fi motivația, începi din nou să te zbați, să te dai peste cap, să te reinventezi. Dacă ai noroc, o faci cu partenerul de viață alături, schimbând scutece sau alergând prin parc, descoperind autostrada pe motor sau Vama cu căruciorul la purtător. Paradisul se destramă, kilogramele dispar, creierul se trezește din nou la viață bucuros de nervi și stres. Este un mecanism de apărare care funcționează impecabil. Fără el, paradisul domestic ne-ar omorî cu zile.
Te poți bucura cu adevărat de căsătorie când și dacă uiți că ești, de fapt, căsătorit. N-am văzut pe nimeni, dar absolut nimeni să-și înrămeze certificatul de la Starea Civilă și să-l afișeze la loc de cinste, așa cum mai fac cetățenii orgolioși cu diplomele de merit sau certificatele profesionale. Pentru că, surpriză, după scurt timp nu prea contează. Nu ești cu cineva din cauza unei hârtii, ci pentru că ai ceva de împărțit cu omul de față. Față în față. De preferință, sentimente și nu proprietăți. Certificatul de căsătorie are la fel de mare valoare ca un contract comercial românesc, mai degrabă orientativă dacă partenerii de făcut lucruri nu se respectă și nu au destinații comune.
Nu știu pe nimeni să fi rezolvat vreo ceartă sau vreo criză gravă punând, în scop de demonstrație și explicație, o bucată de hârtie pe masă. Pentru că nu, nu despre asta este vorba. Dacă folosești hârtiile ca scuză pentru delăsare și dezinteres, nu le meriți și nici nu valorează nimic. Poți să-ți pui paharul pe ele ca să nu-ți păteze masa din sufragerie sau poți să-ți notezi pe ele lista de cumpărături pentru weekend.
N-ai nevoie de certificat de naștere ca să exiști, nici de botez ca să te strige cineva pe nume. Nu ai nevoie de diplomă de licență ca să fii deștept sau priceput, nici de testul Cambridge ca să ai voie să vorbești engleza ca un britanic. Sunt strict convenții sociale, dovezi ale obsesiei noastre pentru hârtii ieftine pe care le iubim mai mult decât realitățile pe care le dovedesc. Nu începe și nu se termină nimic cu o țidulă ștampilată. Cu atât mai puțin căsătoria. Adevăratul certificat de căsătorie îl semnezi în fiecare dimineață, la cafea și în fiecare seară, în dormitor. Pe acesta îți doresc să-l ai tot timpul la tine. Restul e birocrație.