Istoria verighetei

Aceste inele vin mereu în seturi, unul pentru femeie și unul pentru bărbat și sunt făcute din același metal, în același timp, având același model. După căsătorie, vor fi purtate toată viața, fiind unul dintre cele mai recunoscute simboluri ale căsătoriei.

Istoria verighetelor datează încă din Egiptul Antic. Civilizația egipteană s-a născut și a evoluat de-a lungul câmpiilor Nilului, unde creșteau rogoz, papură și păpuriș. Deoarece fluviul reprezenta noroc și viață, primele inele de nuntă au fost create din aceste plante răsucite și împletite.

De asemenea, cercul – forma inelului – a reprezentat pentru egipteni și pentru alte culturi străvechi eternitatea. La fel ca timpul, nu are început și nici sfârșit, iar conturul său era venerat în forma soarelui și a lunii.

Din aceste motive, inelul de nuntă și dăruirea acestuia au fost asociate cu iubirea veșnică pe care cei doi soți și-o jură. Încă din acele vremuri, inelul era purtat pe al treilea deget al mâinii stângi, pentru că se credea că vena ce trece prin acest deget are o legătură directă cu inima.

Bineînțeles, verighetele de genul acesta se deteriorau destul de rapid, cam într-un an. Materialul a fost schimbat cu cânepa, apoi cu pielea, oasele și fildeșul. Când oamenii au început să studieze proprietățiile metalelor, verighetele au început să fie făcute din cupru sau bronz. Însă și de această dată era o problemă: inelele rugineau.

Au urmat apoi inelele din argint sau aur, acestea fiind dăruite destul de rar și nu în cadrul cununiei, ci în momentul în care mirele trecea pragul casei cu proaspăta mireasă în brațe. Bineînțeles, cei înstăriți au ales să împodobească inelul cu diferite pietre prețioase.

Inelele de logodnă din argint au ajuns populare prin secolul al XVII-lea, în special în Franța și Anglia. Aici a început și gravarea inelelor cu diferite versete sau simple cuvinte. Aurul a ajuns apoi la mare căutare pentru inelele de nuntă, astfel încât argintul a fost păstrat doar pentru cele de logodnă. Acestea trebuiau schimbate în ziua nunții.

Mai târziu, s-a considerat că dacă verigheta nu este confecționată din aur, cuplul va avea ghinion în căsătorie. Iar dacă soții nu își permiteau un inel de aur, puteau să împrumute unul pe care să îl dea înapoi după ceremonie. O altă superstiție spunea că dacă inelul nu se potrivește perfect, cuplul se va despărți din cauza nepăsării (dacă acesta era prea larg pe deget) sau din cauza geloziei (dacă era prea strâns).

Este interesant de știut că până la mijlocul secolului al XII-lea, numai femeile erau cele care purtau verighetă. Momentul în care bărbații au început să poarte constant acest inel deosebit a fost odată cu începerea celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a-și aminti de soțiile care îi așteaptă acasă.

Acest simbol al iubirii eterne va rămâne probabil pentru totdeauna cea mai iubită bijuterie pe care o femeie o poate purta.