Pe scena Teatrului Național București a interpretat-o magistral pe Chivuța în „Două loturi”, pe Anna Andreevna în „Revizorul” sau pe Charlotta Ivanovna în „Livada de vișini”, imortalizând pe peliculă roluri remarcabile, în filme precum „Sezonul pescărușilor”, „Pădureanca”, „În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură” sau „Undeva la Palilula”. Ana Ciontea și-a demonstrat talentul polivalent, impresionând atât publicul românesc, cât și pe cel francez, timp de câțiva ani jucând pe scena Theatre de L’Union din Limoges rolurile Titaniei și Hipolitei din „Visul unei nopți de vară”, în regia lui Silviu Purcărete, pe cel al lui Marry din „Cântăreața cheală” sau cel al Anfissei din „Trei surori”, în regia aceluiași Silviu Purcărete. Printre aparițiile recente ale actriței se numără rolul Ofelia din filmul „Sieranevada”, în regia lui Cristi Puiu, participând la Cannes, cu această propunere a României pentru premiile Academiei Franceze și interpretarea rolului moșieresei Korobocika Nastasia Petrovna din „Suflete moarte”, de la Teatrul de Comedie din București. Dramatizare de Mihail Bulgakov după N.V.Gogol, în versiunea scenică a lui Vlad Cristache, piesa este o inedită și remarcabilă interpretare a unei capodopere literare universale.
– Ce v-a determinat să urmați o carieră artistică?
– Nimeni nu cred că știe să spună clar, eram foarte mică, aveam vreo cinci ani, când am spus că îmi doresc să fac asta. Era mai mult un impuls, decât o convingere. Primul contact l-am avut cu teatrul radiofonic, am ascultat piese de teatru și mi s-a părut magic, parcă eram invitată să intru într-o lume aparte, într-o poveste în care credeam cu totul și abia așteptam să văd ce se întâmplă. Este un sentiment pe care l-am păstrat și astăzi, fiindcă abia aștept să văd ce se întâmplă într-un spectacol și cum evoluează personajul.
– Dacă nu ar fi fost actoria, ce meserie ați fi ales?
– Cea de psiholog…
– Profesori care v-au marcat cariera?
– Profesorii mei de clasă au fost Marin Moraru, Ion Cojar și Adriana Marina Popovici. Ei reprezintă mult pentru destinul meu artistic.
– În prezent, este mai ușor să obții un rol de teatru sau de film?
– Aș zice că rolurile vin spre mine, pentru că în sistemul de teatru de stat faci parte dintr-un colectiv al teatrului, care are proiecte propuse de regizori și aceștia te distribuie în rolurile în care te consideră potrivit. În teatrul independent poți să-ți cauți un rol, un regizor sau chiar să te pui în scenă. Este greu pentru tinerii regizori și actori, dar s-au creat multe spații alternative, în care aceștia pot să-și arate talentul. Eu caut aceste locuri, mă interesează foarte mult ce se întâmplă acolo și îmi doresc să joc în teatrul independent.
– Există un rol pe care l-ați considerat cel mai dificil?
– Întordeauna cel la care lucrez în prezent. Se spune că te pregătești ca pentru o naștere. Îl însămânțezi, îl crești și îl pregătești pentru premieră.
– Rolurile pozitive sau cele negative sunt mai dificile?
– Se spune că cele negative sunt mai ofertante, mai bogate din punct de vedere al jocului, ca psihologie și ca sondare a profunzimilor umane. În clipa în care talentul tău este vizat de un regizor pentru un rol, te modelezi și poți să descoperi în tine valențe de a căror existență nu știai și astfel poți să descoperi că ești capabil să joci comedie sau dramă.
– Regizori preferați?
– Am avut șansa să lucrez cu nume mari din regia românească, cu regizori aflați în ascensiune, unii dintre ei tineri. Văd că filmul românesc este extraordinar de bine văzut peste tot, dar publicul autohton ar trebui să meargă să vadă mai mult film românesc.
– Dar la teatru, merge publicul?
– Sălile sunt arhipline, peste tot unde întrebi, în țară și în București, sunt vândute bilete la toate spectacolele și sunt agreate toate genurile. Asta înseamnă că oamenii au nevoie de această proximitate, dintre actori și sală și au nevoie de magia poveștilor resimțită pe viu, fiindcă televizorul nu le oferă acest lucru.
– Cum a fost experiența din Franța?
– Am lucrat cu regizorul Silviu Purcărete. Când întâlnești un regizor mare, acesta îți modelează cumva personalitatea, ceva se întâmplă din interacțiunea respectivă.
– V-a fost greu să jucați în altă limbă?
– La început este greu, dar școala românească, care este foarte bună, ne pregătește pentru a înțelege personajul în interiorul lui, a înțelege ceea ce simte, iar cuvintele sunt doar rezultatul a ceea ce i se întâmplă în ființa lui adevărată. Baza o aveam, nu-mi era greu să joc în franceză, a trebuit doar să-mi modelez cuvintele și la asta am lucrat mai mult. După un anumit exercițiu și joc pe scenă, conexiunile mentale ajungi să le faci în limba respectivă. Este plăcută senzația, este un efort și datorită faptului că m-am simțit profund legată de limba maternă, eu m-am întors să joc în România.
– Ce îi trebuie teatrului românesc, comparativ cu cel francez?
– Mai multă comunicare, disciplină, organizare pe toate planurile și mai mulți bani. Dar aș opune acestui lucru cantitatea imensă și diversă de talent care există în România.
– Cu ce dificultăți se confruntă actorul român?
– Criteriul financiar este foarte important, în sensul în care cantitatea și calitatea muncii actorului nu se regăsește în salariu. Munca nu este plătită, așa cum ar merita. Este o problemă pentru actorii tineri, care nu au un salariu fix și care sunt obligați între două proiecte să trăiască de pe o zi pe alta și să-și întrețină talentul.
– Există suficiente locuri de muncă în branșă?
– Nu sunt suficiente, se face o selecție naturală și mi-e teamă că actorii mai slabi de înger, deși au talent, pot să clacheze. Cei tineri sunt nevoiți să se zbată foarte mult, pentru a fi văzuți. Spectatorii vin și îi caută pe actori și există o emulație între public și scenă. Tinerii regizori și tinerii actori caută texte noi, cu o problematică interesantă, diversă, care să corespundă realității pe care o trăim.
– Există o lipsă de scenarii, de idei?
– Nu cred, văzând oferta subiectelor contemporane din teatrele bucureștene mie mi se pare că există o diversitate și o abundență extraordinare, iar prin capacitatea de a traduce o piesă din orice limbă, de a face o dramatizare, de a avea acces la orice tip de literatură, se aduce un suflu nou pe scenele teatrelor românești.
– Preferați rolurile de film sau de teatru?
– Nu fac o distincție, pentru că este vorba de aceeași profesie, însă sunt diferite tehnicile. Îmi plac în egală măsură. E ca și cum ai avea doi copii și ai încerca să fspui pe care îl iubești mai mult. Sunt ai mei amândoi, îmi sunt la fel de dragi și îi simt profund legați de mine.
– Există roluri pe care nu le-ați juca?
– Poate cele negre, întunecate, de oameni foarte răi, dar până la urmă, dacă vine un regizor și îți propune un rol extraordinar de ofertant, s-ar putea să îți schimbi părerea. Nu este bine să trăiești din principii de genul ăsta în teatru: eu nu fac decât așa sau pe dincolo… atât timp cât ai abilitățile necesare de a te transforma așa cum îți cere personajul, atât timp cât ai dorința de a lucra într-o echipă, de a crede în proiectul propus și de a ți-l asuma, ca și cum ar fi al tău, totul este în regulă. Regizorul are imaginea de ansamblu a întregului proiect și este important să-ți aduci partea ta. Până la urmă, lucrând cu mai mulți regizori, în proiecte diferite, ai șansa să trăiești mai multe vieți.
– Există vreun rol sau personaj, pe care v-ați dori să-l jucați?
– Am depășit această fază, fiindcă este tot o ispită… În clipa în care spui că ai juca doar anumit rol ți-ai crea o limită, ai aștepta rolul și nu știi dacă vine sau nu.
– O concluzie, la final?
– Cum spuneam, ultimul rol este cel la care mă gândesc cel mai mult, iar de curând am avut premiera spectacolului „Suflete moarte” de N.V.Gogol, în regia lui Vlad Cristache la Teatrul de Comedie. Este pentru prima oară când joc pe scena acestui teatru, unde am văzut multe spectacole, cunosc actorii și am decoperit o echipă extraordinară, un teatru primitor, m-am simțit foarte bine la repetiții și este o nouă experiență.
Interviu de: Cristian Niculescu