Chiar şi în interiorul unei singure familii părerile adulților diferă, inclusiv în ce priveşte educaţia copilului. De dorit ar fi ca acesta să nu ştie asta.
Aceștia sunt membrii unei familii oarecare: mama, tata, bunica, micul Vlăduţ şi… o canapea. Piticului îi place să se joace sărind pe ea. Are sau nu are voie? Şi într-un caz, şi în celălalt, poziţia adulţilor ar trebui să fie una. Dacă o asemenea joacă este dezaprobată, copilul îşi va însuşi lecţia după un timp şi… va sări pe canapea doar când nu-l vede nimeni sau pur şi simplu nu va mai face asta. În realitate, lucrurile pot sta cu totul altfel.
# Mama consideră că e periculos să sari pe canapea fiindcă în apropiere e masa și copilul se poate lovi de ea.
# Tatăl e de părere că poate să sară, pe considerentul că îl va ajuta în dobândirea agilităţii și asta îl va feri ulterior de multe neplăceri.
# Bunica împărtășește aceeași părere cu mama băiatului. Uneori însă, în special când vorbeşte la telefon, mai închide câte un ochi la năzdrăvăniile nepotului, fiindcă, deh, poate aşa va reuși să discuta în voie cu prietenele.
Iar dacă în cameră se află doar tatăl, copilul şi bunica (care nu vorbeşte la telefon), i se va permite prichindelului să sară pe canapea? Și asta nu este singura „problemă“ care se ivește pe parcursul unei singure zile! Iar pentru toate se cere găsirea de soluții. Dacă se va recurge la o unică soluţie, acceptată de comun acord de toţi cei din preajma copilului, o asemenea familie nu va fi pusă în situaţia de a se cere la un moment dat sfatul unui psiholog. De ce? Din cauza capriciilor, nervozităţii sau agresivităţii copilului.
În spatele uşilor închise
Tatăl este aspru şi autoritar, mama – blândă şi îngăduitoare? Neputând să prevadă şi să discute dinainte toate situaţiile conflictuale, verdictul va fi dat „pe loc“, în prezenţa copilului. „Nu-i dăm ciocolată!“, decide tatăl, neţinând seama că mama e de altă părere, dar ea, în cele din urmă, cade de acord cu el, fără a ţine seama de rugăminţile copilului. Un exemplu ce n-ar trebui urmat. Conveniţi împreună asupra metodei pe care vreţi s-o aplicați în educarea copilului și doar în absenţa lui. Ţinând copilul departe de eventualele dispute, îi menajaţi sistemul nervos.
Copiii care cresc într-o familie armonioasă şi se simt iubiţi au toate şansele să devină adulţi bine adaptaţi în societate, fără tare de comportament. Ca atare, trebuie să existe un echilibru între pretenţiile unuia din părinţi şi ale celuilalt în ce-l priveşte pe copil. Iată o regulă care, ce-i drept, este foarte greu (uneori chiar imposibil) de respectat, dar asta nu înseamnă să nu încercăm s-o aplicăm: nu se discută în prezenţa copilului un aspect sau altul referitor la educaţia lui. Asta nu înseamnă să nu i se facă morală. Copilul simte pur şi simplu nevoia unor regli bine definite, a unei atitudini vizavi de el constante şi clare din partea ambilor părinţi. Polemica dintre aceştia, certurile şi îndoielile pe acest subiect, sub toate aspectele lui, trebuie (dacă fără ele nu se poate) să aibă loc în spatele uşilor închise.
Sigur, nu există o metodă ideală de educaţie. Copilul se adaptează pur şi simplu. Este foarte important să crească, să se dezvolte, să evolueze într-un mediu armonios. E o condiţie a sănătăţii şi confortului lui psihologic. Nu permisiunea sau interdicția de a sări pe canapea sunt importante, ci ca toţi cei din jurul lui să aibă aceeași părere în această privinţă!
Frica, însoţitor nedorit
Neconcordanţa dintre pretenţiile mamei şi cele ale tatălui duce la instalarea fricii. Da, copilului îi va fi frică. E vorba despre acea stare psihologică în care copilul este în permanenţă neliniştit şi tensionat, îi e teamă ca nu cumva să comită vreo greşeală, pare a fi tot timpul în aşteptarea unui pericol.
„De ce mă cerţi, mama a spus că am voie?!“, va riposta, nedumerit, copilul. Străduindu-se să-i facă pe plac mamei, copilul îşi dă seama că riscă să-şi supere ori să-şi dezamăgească tatăl şi viceversa, de unde va resimți un permanent disconfort emoţional. Un copil temător are deseori mai puţine reuşite decât alţi copii, chiar dacă nivelul capacităţilor lui nu este mai prejos.
De reținut. Disputele permanente dintre părinţi, pretenţiile mult prea diferite ale acestora în ce-l priveşte pot duce chiar la nevroză. Nu crezi că-i prea mic pentru o povară atât de grea?
Reguli pentru părinţi
Ca în familia ta să domnească armonia de care inclusiv copilul are atâta nevoie, când analizezi o situaţie sau alta, încearcă să respecţi regula celor cinci NU:
1 Nu cocheta cu ideea că dreptatea este întotdeauna de partea ta, aminteşte-ţi situaţiile în care ai greşit şi avântul tău se va mai domoli;
2 Nu supraevalua însemnătatea problemei. De exemplu, în orice moment v-ați apuca să-l învăţaţi pe pitic cum să stea pe oliţă, mai devreme sau mai târziu, el oricum îşi va însuşi această deprindere;
3 Nu amesteca lucrurile: când e vorba despre cât de mult vă expuneţi copilul traumatismelor cumpărându-i role, aspect adus în discuţie de partenerul tău de viaţă, nu e cazul să-i reproşezi că nu-i preocupat de profilaxia cariilor dentare;
4 Nu încerca marea cu degetul: toate deciziile „o dată pentru totdeauna“ sunt sortite eşecului şi în ce priveşte educaţia copilului;
5 Nu îţi pierde simţul umorului. Ducând argumentele până la absurd şi făcând haz de asta, vei găsi mult mai repede calea către compromis.
Poziţia părinţilor în privința „celor șapte ani de-acasă“ ai odorului în raport cu tot ce-l priveşte este esenţială pentru evoluţia lui ulterioară.
Orice copil are nevoie de un model de relaţii familiale (dintre cei doi părinţi, dar şi dintre aceştia şi el) în care să fie suficient de bine definite rolurile bărbatului şi femeii ca soţi, dar şi ca părinţi. Devenind adult, copilul va însuşi aceste roluri din experienţa celor care i-au stat mereu alături.
Citește și:
Greşeli de-ale părinţilor în educaţia copilului
Ce să nu-i spui copilului tău niciodată
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.43/29.10.2015
Autor: Olga Sveduneac
Sursa foto: pixabay.com