Esti aici
Femeia.ro > Featured Homepage > Răzvan Popovici, mintea și sufletul care animă SoNoRo

Răzvan Popovici, mintea și sufletul care animă SoNoRo

Dacă trăiești în România, iubești muzica de cameră și ești la curent cu festivalurile din ultimii 15 ani, e imposibil să nu fi auzit de Răzvan Popovici. Muzicianul înalt, cu părul ondulat și pieptănat pe spate, cu aerul unui poet din secolul al XIX-lea, se transformă dintr-un romantic incurabil într-un adevărat luptător cu arcușul când vine vorba să organizeze festivalul care l-a făcut celebru: SoNoRo a devenit parte din peisajul muzical normal al melomanilor și a fost alături de noi chiar și în pandemie.

Cu mai bine de 15 ani în urmă, toamna bucureșteană aducea un festival de muzică de cameră neobișnuit la acea vreme. Am făcut parte din publicul primelor concerte și m-a frapat mai întâi programul bine ales, care te purta într-o călătorie în timp, pe acorduri vechi și noi. Și apoi, atmosfera creată de muzicieni. Eram obișnuită să merg la concerte și îi priveam de obicei pe instrumentiști ca pe un fel de semizei care au acces la o comoară prețioasă, pe care, din când în când, o fac cunoscută mirenilor. Dar SoNoRo a fost altfel, Muzica a coborât în sală și s-a pierdut granița clară între maeștrii sunetului și publicul receptor. Comuniunea a fost de neuitat și în fiecare an așteptam cu sufletul la gură toamna, care aducea cu ea armoniile SoNoRo. Mastermind, violist, organizator și mai presus de toate magician, Răzvan Popovici este cel care a pus la cale și a dus la îndeplinire acest vis care acum desfată toată România.

Cum ai început să studiezi muzica?

Familia mea e o familie de muzicieni și de mici, eu și sora mea, eram cumva foarte apropiați de muzică. La 6 ani am început pianul, cu mama, apoi la 8 ani am trecut la tata la vioară, apoi tata m-a mutat la Mihaela Tomescu, că nu mergeam foarte bine cu el. Când și ea a văzut că nu merge cu mine, nu prea eram interesat, m-a readus la tata: “Ia-l înapoi!” Și de atunci am trecut la violă, la 13 ani, și am rămas cu viola. După aceea te duce viața, dacă trebuie să faci muzică, faci muzică, cu mici ocolișuri. Am făcut cu tata violă și apoi am pornit prin lume, am emigrat în Germania și lucrurile s-au schimbat. Interesul a venit de la sine. Aducându-mi aminte, văd cum m-a călăuzit viața exact prin persoanele pe care le-am întâlnit în momentul oportun.

Te-ai gândit vreodată să faci și altceva?

Da, sigur, la bacalaureat, în Germania am ezitat între medicină și muzică. Pentru că în afara părinților și nașilor mei, restul sunt doctori în familie. Mai târziu am avut o criză existențială, pe la 26-27 de ani, mă consideram netalentat și credeam că nu are rost să fac muzică și aproape că m-am apucat de impresariat, am intrat într-o agenție de impresariat din Londra, era un post de suplinitor și m-am gândit ca poate trebuie să fac treaba asta. Și n-am făcut-o. N-am scăpat de muzică, orice am încercat.

Ți s-a părut că ai făcut sacrificii pentru muzică, când eram copil sau adolescent? Ți s-a părut că renunți la niște lucruri dacă te dedici muzicii?

Da, evident, când eram mic trebuia să facem un număr de ore pe zi, ne uitam pe geam și vedeam prietenii care se joacă afară badminton, de-a v-ați ascunselea și fotbal, dar evident că studiam repede și mergeam afară. Sacrificiul era minim. Altfel, cu cât avansezi în carieră, pentru un profesionist, da, sigur, stai și studiezi, dar n-am avut niciodată sentimentul acela pe care îl aud la mulți, că s-au irosit pentru artă, că și-au irosit copilăria. N-am avut senzația asta. Când m-am apucat de muzică, am făcut-o cu toată plăcerea și nu am regrete. Mulți sunt traumatizați de copilăria asta ascetică, destul de brutală; par un pic deteriorați, cu traume vizibile. Probabil că au ajuns antrenați și mânați de la spate, repede, să cânte foarte bine, dar ulterior stagnează, la o anumită vârstă. Eu am observat și sunt convins, mai ales după anul de pandemie, cu carantine, că și acum poți progresa extrem de mutl dacă te dedici studiului. Atunci am avut timp și a fost perioada în care am făcut cel mai mare progres instrumental. În studenție ai timp, dar nu știi cum să studiezi. Adult, știi să studiezi, dar n-ai timp. Îmi doream să stau mai mult acasă și să aprofundez, să studiez altfel. Din cercurile mele, puțini au făcut asta, mulți au fost frustrați și supărați, n-au putut trece peste acel moment, dar trebuie să scoți ce e mai bun din situație. Unii au construit mobilă în casă, alții au restaurat tavanele cu stucatură, dintre cei care veneau la SoNoRo regulat. Ei n-au avut rețeaua asta, eu m-am luptat și am reușit să obțin totul anul trecut. Am avut concerte în aer liber, în curțile castelelor, în grădini, în parcuri, s-au întâmplat, cu sau fără public, iar cei care n-au avut posibilitatea de a organiza așa ceva au cântat foarte puțin. Din concertele mele din străinătate, care sunt majoritatea, mult mai mult decât ce fac în România, am cântat 20%. Dar aici a fost perfect, ne-am luptat, dar a ieșit, cu mari aventuri.

Cum ți-a venit ideea de a organiza SoNoRo?

Începusem un mic festival în Germania, unde am crescut, și apoi mi-am spus să fac ceva în Bucuresti, că ar fi frumos. Și am venit! Am zis că era important să faci ceva important la nivel înalt, era doar Enescu, niciun festival de cameră serios; muzica de cameră e sufletul violistului. E un festival distinct și mulți s-au inspirat de la noi; unii m-au rugat să-i pun în legătură cu designerul nostru. A fost dorința de a face ceva frumos în țara mea.

Ți-a fost greu să te întorci?

M-am întors puțin câte puțin. Am emigrat în 1990 și mulți ani n-am fost în România. În 2005 am început să vin sporadic, să pun la cale câte un sponsor, o sală de concert, mă vedeam cu prietenii, mergeam la minister. Tatonam, să văd cum funcționează, am învățat făcând. Stăteam pe la rude, la prieteni, dar la un moment dat mi-am închiriat un apartament, să stau acasă la mine. Apoi am cunoscut-o pe Flori și am locuit împreună, în Bucuresti. Am început să vin mai des, am luat o casă împreună și am restaurat-o, apoi ne-am căsătorit. N-a fost o schimbare bruscă și mi-a plăcut mereu Bucureștiul. Eu am crescut lângă liceul Enescu, bunicii locuiau la Piața Lahovari și străbunica în Floreasca. Ăsta e Bucureștiul meu.

Cum îți alegi colaboratorii la SoNoRo?

Cu Diana Ketler, dintre muzicieinii pe care-i știm, care cântă bine, care se pliază bine. Și avem și noi predilecțiile noastre, muzicieni pe care îi apreciem.

Cum îți dai seama că ai cântat bine cu cineva? Cum îți dai seama de compatibilitate?

Noi suntem tot anul în turnee, la festivaluri. Avem ansamblul nostru și este ceva sudat, știm bine să ne acordăm. Ne suni azi și mâine cântăm, e un ansambu cristalizat. La festivaluri cânți cu tot felul de oameni, cu unii merge, cu alții nu. Dar după ce cânți cu mii de oameni, cunoști multă lume și vezi care se potrivește. Uneori îi chemăm și pe unii pe care nu-i știm, dar le-am ascultat interpretările și știm ce parteneri au, ce afinități au. Din acest motiv e bine când doi muzicieni se ocupă de partea artistică a unui festival, ați văzut că la concerte e o armonie. Am avut mereu un program anti-divă. Puteam să chemăm pe cineva foarte cunoscut, dar cheltuiam bani pe care nu-i aveam. Am preferat să construim reputația festivalului cu răbdare și după 10 ani știam că oamenii au încredere în ce le oferim. Trebuie să ne drămuim și resursele, deoarece la un festival mare, cum e Enescu sau Salzburg, poți chema nume mari, poți invita pe oricine, ai posibilități financiare. Dacă nu, inviți muzicieni fantastici. Oricum, e bine să nu fii celebru, poți ieși pe stradă liniștit. Mă mai recunsoc oameni, mă felicită, se întâmplă.

Muzica e un fel de matematică?

Muzica e și matematică. E o arhitectură, e o construcție, deci și un pic matematică. Muzica contemporană a devenit matematică pură. Când scoți și magia, și misticismul, și sufletul din muzică, când muzica devine aritmetică pură, ai ratat menirea. De aceea multă muzică contemporană e traumatică. Am mai cântat la München anumite piese, făcute la computer. Mi s-a întâmplat să simt o durere fizică, dar trebuia să cânt, eram angajat. N-aș plănui o astfel de piesă în festival! E foarte multă muzică modernă de calitate, conexiune cu pământul și cu divinitatea, în ambele direcții, și cu rădădini, și în sus; aia vibrează, aia atinge. Dacă e matematică, faci rebus. În Germania și Anglia există classic radio, cu muzică doar în stil marshmallow, dulceagă, drăguță. Ei scot din toate piesele o parte care se potrivește cu acest feeling. E bine pe de o parte, că multă lume ascultă. Dar e și periculos, că vii la un concert, asculți și prima parte și a treia, și nu mai știi ce să înțelegi, ești speriat. Dar nu e totul a la turca.

Un muzician are nevoie de inteligență pentru a atinge măiestria?

Da. Ai terminat studiul și rămâi pe cont propriu. Unii dintre noi, mai dedicați, păstrăm relația cu profesorii, dar mulți nu mai fac asta, nu se mai lasă criticați. Eu văd la vârsta mea ce extraordinar e să-i cânt profesorului. Fiecare ședință, pe skype sau live, parcă deschide cutia cu giuvaeruri, cu diamante. Când termini studiul rămâi cu tine, trebuie să fii inventiv ca să rezolvi problemele fiecărei piese, probleme tehnice, muzicale. Înveți mereu și nu-ți mai spune nimeni să ce să faci. Așa devii din ce în ce mai bun, iar inventivitatea e un semn de inteligență. Dar inteligența e și pe scenă, apar mereu situații neprevăzute, telefoane care sună, RO-Alert. Am avut RO-Alert la Castelul Behtlen, în timpul concertului. Telefoanele erau pe slilent, dar erau 150 de telefoane pe menuetul lui Mozart, a fost ceva dadaist, cred că Tristan Tzara, Marcel Iancu și Mozart ar fi fost fericiți! Am avut un moment de inteligență, de trezie, m-am ridicat și am zis că Mozart s-ar fi bucurat să fi trăit un astfel de moment. Sunt situații cu lumina, cineva se încurcă, trebuie să ai prezență de spirit să salvezi situația. În fiecare concert se poate întâmpla ceva; în aer liber bate vântul, păsările ciripesc, se aud greierii, latră câinii. Dacă pe lângă asta mai și organizezi lucruri, trebuie să fii inteligent, ca să poți rezolva problemele.

La concertele tale nu se văd problemele. Apari pe scenă, ne spui câteva cuvinte, publicul râde și a început magia. Trebuie să fii un pic magician?

Un pic. Cred că da, trebuie.

Memorezi toate partiturile?

Nu, nici pe departe. E un stres suplimentar, care mi se pare gratuit. A fost o mare ușurare când mi-am dat seama de asta..

Cum citești partitura? Ți se formează în minte sunete, imagini?

Începi și o cânți. Te poți uita înainte pe partitură, să o auzi în cap, asta e old school. Dar eu cânt un pic, mă uit, când sunt în criză de timp o ascult, văd partitura. Altfel, pe îndelete, o cânți, o desțelenești, vezi ce pasaje sunt grele, te gândești la formă, la caracter. Imaginile joacă un rol foarte important, muzica e făcută din imagini. Fantezia te ajută să cânți mult mai bine. Îți maginezi ce au vrut să transmită Mozart, Enescu sau Ceaikovski. Enescu, de pildă, dă indicații diabolice, dar auzi imediat toaca, câinii. Mahler, la fel, iar la Schubert îți imaginezi ușor. Astea sunt foarte folositoare. Studenților și elevilor asta încerc să le dau, să le stimulez fantezia. Mulți cântă note, dar cei cu fantezie cântă mereu mai bine.

Legi aceleași imagini de aceleași partituri? Schubert arată uneori ca o vale, alteori ca un munte?

Nu, pasajul cu munte e mereu munte. Dar ce munte, că sunt mulți? Uneori e Himalaya, alteori Matterhorn, asta e interpretarea. Diferența dintre cei buni și cei mai puțin buni e că interpretarea e plină de sevă, de substanță. La o sonată de Brahms, e un pasaj care se simte ca aerul care intră în cameră dimineața. Când mă gândesc la asta, pasajul iese extraordinar. E o trecere foarte subtilă, intră aerul proaspăt dimineața, și iese foarte bine, asta te face să plutești.

Imaginația face 90%?

Nu, 90% nu, că nu poți să cânți doar cu fantezie, oricât de mare ar fi. Mult face. E 90% transpirație. La Mozart într-o măsură sunt trei stări, trebuie să schimbi repede.

Cum vezi educația generală a publicului, felul în care percepe muzica?

Cu cât asculți mai multă muzică, cu atât devii mai familiar cu ea. Cu cât asculți și îți place, vrei să asculți mai mult. Cineva care ascultă atent, într-o stare de trezie, cu urechile ciulite și inima deschisă, are păreri foarte pertinente. Văd la Flori, soția mea, care nu e muzician, dar comentarile ei sunt fantastice, de fiecare dată. În ce privește interpretarea, energia, posibilele scăpări în concert ale mele sau ale altor muzicieni, adică e cineva care își dă cu părerea, cu inima deschisă. Ea ascultă mai multă muzică de când mă știe pe mine, deci nu atât de mult (râde), dar e conectată cu interpretarea. Mai am prieteni cărora le place și ascultă cu plăcere, deși nu sunt melomani împătimiți, care merg la Monte Carlo și New York să asculte pe cineva. Știu și din ăștia, sunt fantastici. Eu am crescut în Germania și acolo e o generație, care se cam duce, între 70 plus și 90 plus, care mai face muzică acasă, care toată viața a făcut asta. Sunt notari, avocați, doctori și fac muzică acasă. E o pătură a culturii europene care e cam pe ducă și trebuie cumva păstrată, dar de când cu mișcările politice din toată lumea, vezi că arta și muzica devin terra incognita, vor să le scoată din curriculum. Și discuția a fost în Germania, aici în România nu au reușit, dar voiau. Dar totuși, acolo, în Germania, țara lui Beethoven, Goethe, Schiller, nu poți să faci așa, să scoți muzica, iar acolo toți copiii învățau un instrument la școală. Era ceva normal, ca și cum ai merge la călărie sau la sport. Când ești printre astfel de oameni, discuțile sunt altfel. E extraordinar că oamenii sunt atinși de muzică, le place, le face un bine, le face viața mai frumoasă, asta e important. Vrei să aprofundezi, te duci, cauți și devii expert pe zi ce trece.

Putem învăța un instrument la orice vârstă?

Da, sigur. Sunt note, sunt 8 note (râde), e un alfabet. Și ai mei, care sunt pedagogi, au avut mereu elevi și de 50 sau 60 de ani..

Ce sfat ai da cuiva care vrea să studieze muzică, unui copil?

Să înceapă (râde). Trebuie doar să-i placă, după aceea trebuie să reziste, depinde și de instrument.

Care e secretul magiei?

Nu știu, fac totul cu mare bucurie și cred că asta se transmite, în plus am fost mereu spontan și entuziast, probabil că e contagios.

Interviu de Dana Verescu, apărut in Univers Psihologic nr 5

 

Comments

comments

Lasă un răspuns