Nu poţi să spui nimic despre o femeie care s-a aruncat în gol de la etajul 8, unii zic “ţinându-şi copilul în braţe”, alţii – după ce şi-ar fi împins mai întâi fiul de cinci ani. Dar trăim în România şi e un specific al nostru să comentăm, să ne dăm cu părerea, să compătimim fals şi să judecăm strâmb.
„O avocată”, am citit în titlu…
O persoană realizată, aşadar, titrată, licenţiată, şcolită, nu o analfabetă oarecare. Cineva cu o carieră şi, de bună seamă, cu o situaţie financiară peste medie. Nu o sălbatică la minte, nu o sărăntoacă.
Cu siguranţă, o nebună, o schizofrenică, se comentează anonim sau sub acoperământul unor nume de împrumut. Evident, nu şi-ar permite să pună diagnostice precise alţii, decât cei în măsură să o facă: suntem, de asemenea, un popor de medici psihiatri, de psihologi şi de traineri de dezvoltare personală.
Suntem calificaţi să intrăm cu bocancii în vieţile altora, cu cât mai amărâte şi mai nefericite, cu atât mai bine.
Dar pe femeia care vine gătită coz să caute resturi de mâncare în tomberonul de lângă blocul meu o ştie toată lumea, a fost medic pediatru.
Nenea săracul care doarme într-o gură de canal a fost profesor universitar.
Iar moşul bâlbâit care ne sună la interfon ca să adune ofertele de la supermarket-uri din cutiile poştale, fiindcă sunt colorate şi au poze frumoase, cu alimente al căror gust l-a şi uitat de când a ieşit la pensie, a muncit mai bine de patru decenii într-o fabrică. Acum acolo e un ditamai mall-ul.
Într-o bună zi n-o să-i mai vedem şi nici n-o să observăm că locul le-a fost luat de alţi nenorociți ai sorţii. N-o să ne batem cu siguranţă capul să ne întrebăm ce s-o fi ales de ei, de la care terasă de bloc şi-or fi luat zborul sau sub ce capac de canal şi-or fi găsit sfârşitul.
Dar când o avocată comite simultan o crimă şi un suicid şi mai ales când citim despre asta în ziare şi pe net, considerăm că e de datoria noastră să dezbatem cazul. E de interes naţional.
Fericirea, împlinirea şi sănătatea mintală nu vin la pachet cu reuşita în carieră, cu banii, cu recunoaşterea unor merite profesionale.
Înainte de a fi profesori, doctori, ingineri sau avocaţi suntem oameni. Toţi, o apă şi-un pământ.
Pentru fiecare dintre noi viaţa atârnă de un capăt subţire de aţă, care se poate rupe brusc, înainte să apucăm să ne mai agăţăm de altceva. În acel moment nu mai avem nicio putere, depindem cu totul de atenţia, de viteza de reacţie, de compasiunea celor din jur. Dacă nu de un braţ care să ne susţină, măcar de un dram de bunăvoinţă.
Aflăm cu stupoare că oameni de lângă noi, pe care i-am invidiat ori i-am ocolit cu graţie, fiindcă „avem şi noi problemele noastre”, au sfârşit zdrobiţi de indiferenţa lumii în care cu toţii trăim şi din care facem parte. Au fost slabi sau pur şi simplu „nebuni”.
O nebunie e să credem că nouă nu ni s-ar putea întâmpla niciodată.
O doctoriţă care aducea zilnic pe lume copiii altor femei, pe care le sfătuia şi le consilia să-şi depăşească temerile fireşti legate de maternitate, mi-a povestit cum, singură fiind o perioada mai lungă cu cei doi bebeluşi ai săi, gemeni, i-a trecut prin minte să-i ia pe amândoi în braţe, fiecare atârnat de câte un sân, să se urce pe acoperiş şi să-și dea drumul de-acolo, epuizată de nesomn, exasperată de plânsetele, de colicile şi de falsele lor diarei.
N-a făcut-o, dar prin minte i-a trecut.
N-a făcut-o, nu doar fiindcă nu era „schizofrenică”, ci fiindcă i-au sărit în ajutor cei care şi-au dat seama că nu-i de glumă, că maternitatea nu se pogoară peste toate femeile ca o binecuvântare, se mai poate întâmpla şi altfel.
Cazul a fost închis, citez sursele judiciare, fiindcă “autorul faptei a decedat”. Altfel, ar fi fost condamnată pentru crimă.
Simplu, sec, fără nuanţe.
Condoleanţe, nouă!
Text: Marilena Guduleasa
Foto: pixabay