Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Cele patru feţe ale unui suflet rănit

Cele patru feţe ale unui suflet rănit

 

Cele patru feţe ale unui suflet rănit şi poveştile lor!

Vom argumenta aceste afirmaţii dezvăluind patru poveşti adevărate. Patru situaţii de viaţă. Numele nu sunt reale, dramele da. Nu judecaţi aceste femei! Fiecare îşi poartă crucea cum poate. Toate au ceva în comun: să nu se observe prin ce trec.

Cum poţi ajuta un suflet care nu vrea să fie ajutat?

Frivolitatea

Tina era căsătorită de numai trei luni. Când soţului ei a început să-i sune insistent telefonul lăsat pe canapea, a răspuns, dar persoana închisese. Ceva a împins-o să scotocească în telefon. A deschis folderul de fotografii, iar în câteva, zâmbea soţul ei, în ipostaze tandre, în pat cu altă femeie. În seara aia, şi-a făcut bagajele şi a plecat la părinţi. Se căsătorise virgină, dar acum începuse să schimbe bărbaţii ca pe ciorapi. Se îmbrăca vulgar, vorbea mult despre sex, poza în femme fatale. Aş fi vrut să ştiu ce să-i spun, ce s-o sfătuiesc fără să pară c-o judec. N-am ştiut.

Părerea psihologului

Masca frivolităţii poate ascunde o dezamăgire în urma spargerii iluziei relaţiei ideale, generând un puternic cutremur în sistemul de valori. Poate că ar fi fost mult mai potrivit ca acest fapt să se fi consumat undeva în adolescenţă, când ai suficient timp pentru a face ordine în reperele greu bulversate, schiţând coordonate mai clare cu privire la viitoarele relaţii. Trauma Tinei în urma despărţirii de cel iubit este resimţită ca moartea cuiva drag. În această situaţie, este potrivit să-i fii alături (fizic, dacă altfel nu ţi se permite) celui care suferă, pentru a-i reduce din sentimentul de abandon. Un psihoterapeut o poate ajuta să depăşească schimbarea şi să integreze informaţiile într-un mod cât mai sănătos.

Indiferenţa

Ana se născuse într-o familie în care în permanenţă cineva era bolnav. Când eu plecam cu familia în vacanţe, ai ei erau în concedii medicale şi copiii făceau ture la spital. Când a murit mama ei, părea că Anei nu-i pasă. La înmormântare, n-a vărsat o lacrimă. Repeta „aşa a vrut Dumnezeu“, deşi n-o ştiam o persoană foarte religioasă. La scurt timp, s-a prăpădit şi tatăl ei, iar Ana s-a comportat la fel – robotic, aş putea spune. Pe cei care voiau s-o consoleze îi descuraja schimbând subiectul. Nu era tristă, nu era veselă – nu era nicicum după tot ce pătimise.

Părerea psihologului

Moartea cuiva drag reprezintă cel mai stresant eveniment generator de suferinţă. Cât despre reacţia Anei, aceasta pare că a intrat într-o anestezie emoţională, ca mecanism de apărare a sinelui. Ana poate să se fi obişnuit cu ideea dispariţiei persoanei dragi, dar un psihoterapeut e în măsură să evalueze corect situaţia, pentru a elimina riscul unei tulburări de personalitate schizoidă, caracterizată de răceală, distanţă emoţională, indiferenţă faţă de sentimentele celorlalţi.

Ura

Cu Silvia mă vedeam rar, dar de fiecare dată nu avea de vorbit decât despre prietena ei cea mai bună, Iulia. De fapt, despre fosta prietenă, fiindcă se certaseră amarnic din pricina unei afaceri pe care o începuseră împreună şi care eşuase. Nu auzeam decât cât e de nenorocită Iulia, cât rău i-a făcut, cum i-a distrus viaţa. Culmea, zicea că nu-i mai pasă de Iulia, dar tot timpul se interesa de viaţa ei, ura pentru fata aia părea singura ei raţiune de a fi.

Părerea psihologului

Ura este un sentiment toxic pentru cel care îl resimte, îmbolnăveşte şi la propriu, şi la figurat. Dar, se pare, cu cât mai des vezi o persoană care îţi displace, cu atât vei ajunge s-o dispreţuieşti mai puţin sau chiar s-o placi. Dacă facem un bine cuiva, ne vom dori să-l (s-o) revedem mult mai des decât pe cel care ne face nouă un bine. Rememorarea unor momente frumoase, a te gândi conştient şi asumat pentru ce anume ai putea să fii recunoscătoare acelei persoane, te va ajuta să-ţi schimbi perspectiva din care priveşti situaţia.

Sarcasmul

În viaţa Deliei nu s-au petrecut drame uriaşe, dar a trecut şi ea prin certuri cu părinţii, boli care o lipeau de pat, despărţiri de iubiţi, avorturi, plus un divorţ destul de urât. Ciudat e că, orice i s-ar fi întâmplat rău, Delia glumea. Umorul ei era băşcălios, făcea haz de orice situaţie serioasă, iar ironiile erau câteodată chiar deplasate, morbide. Dacă simţea măcar o clipă că un om o compătimeşte, că vrea să-i zică un cuvânt drăguţ, îi servea replici tăioase. Se uita cu dispreţ către copii şi râdea răutăcios de stângăciile lor, deşi eu ştiu cât şi-ar fi dorit şi ea unul, dar chiuretajele repetate din studenţie probabil că îşi spuseseră cuvântul… Voia să pară puternică, veselă, spirituală, dar, nu ştiu, ceva nu se lega – citeam o imensă tristeţe dincolo de atitudinea asta a ei.

Părerea psihologului

Compătimirea în situaţii dramatice poate deranja anumite persoane, în special pe cele care au experimentat nenumărate contexte dramatice şi pe care nu le-au depăşit, acumulând o serie de frustrări.

Sarcasmul în cazul dat devine un mecanism de apărare, de evitare a confruntării directe cu propriile nemulţumiri. Sarcasmul şi umorul sunt apanajul omului inteligent, cu o singură condiţie: cele spuse să fie lucruri reale şi întemeiate, nu doar jigniri, situaţie în care ne aflăm în faţa unui complex de inferioritate sau a stupidităţii. O abordare într-o manieră părintească (să întrebi persoana ce anume o deranjează, ce simte cu adevărat) ar putea să ajute mai mult decât o contraargumentare a celor exprimate prin sarcasm.

 

 

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus