Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Nu-ți rata divorțul!

Nu-ți rata divorțul!

divort

„Nu-mi pare rău deloc că am divorţat, mi-a spus. Ar fi trebuit să o fac mult mai devreme. Acum ne înţelegem mai bine decât atunci când ne lega petecul acela de hârtie”.
Mă pregătisem să o consolez. Ştiam că avuseseră o relaţie complicată, fuseseră totuşi un cuplu vreme îndelungată, aveau doi copii, casă grea, la care plătiseră rate împovărătoare aproape toţi cei douăzeci de ani cât purtaseră acelaşi nume de familie. Aflasem cu stupoare despre despărţire, într-un moment în care mie mi se părea că începuseră să vadă, cum se spune, luminiţa de la capătul tunelului.

Am întâlnit o femeie aproape radioasă, deloc copleşită de eşecul căsniciei ei, căsnicie care se pare că nu se încheiase decât în acte. Nu mai locuiau împreună, ce-i drept, dar el venea “acasă”, avea grijă ca frigiderul să fie plin, facturile achitate la timp, ţevile să funcţioneze şi copiii sa nu meargă la şcoală cu temele nefăcute.
Conflictele casnice („de ce n-ai dus gunoiul” şi „iar ai lăsat capacul ridicat la vasul de toaletă”) nu-şi mai aveau rostul. Indiferent dacă se întâlneau sau nu peste zi, fiecare îşi făcea partea fără să se intereseze de a celuilalt.

Pare-se că găsiseră formula ideală de convieţuire

El totuşi avea pe cineva, dinainte, sau cunoscută după părăsirea cu arme şi bagaje a domiciliului conjugal. N-am întrebat. Ea, fosta soţie, avea în schimb copiii, full time. Cu toate astea vizitele şi susţinerea, condiţionată doar de ea, a fostului soţ o mulţumeau şi îi dădeau iluzia că nu e singură. Avea încă un bărbat prin preajmă, copiii aveau un tată, iluzia unei vieţi conforme normelor unanim acceptate era aproape o realitate.
În acelaşi timp, el, bărbatul, ţinea două case fără ca asta să pară că-l deranjează în vreun fel. Îşi menţinea autoritatea în faţa copiilor, care nici ei nu păreau afectaţi de lipsa lui pe timpul nopţilor.
După încă o vreme, ele, nopţile, însă, au început să devină o problemă. Şi nu era vorba despre sex, mi se confesa ea. Nu sexul, sau lipsa lui, făcea că jumătatea goală de pat să îi dea răcori. Îşi întindea picioarele în somn şi răceala cearceafului o trezea brusc, ca un duș rece. Răceala aia o resimţea ca pe un fior de moarte.
Dinspre hăul acela, îşi amintea precis ca tăietura unei lame de cuţit, se întindeau cândva braţele omului ei. Dinspre partea aceea de aşternut emana căldura unui alt trup, a unui trup de bărbat.
Serile erau deseori animate de mesele luate împreună, de vocile suprapuse ale copiilor, de râsetele lor. Apoi ei mergeau la culcare, el pleca şi în urma lui rămânea o tăcere adâncă, o nelinişte. Un pahar de vin o mai ajuta să facă cei câţiva paşi împleticiti până în dormitor. Să aţipească ghemuită pe marginea patului. Dar mobila trosnea, parchetul gemea, toate obiectele din jur, de-abia conturate în beznă, păreau că se destind, în timp ce ea înţepenea între perne şi inima i se strângea de spaimă.
Niciun alt bărbat nu-şi găsea locul în intimitatea aceea drămuită, împuţinată. Viaţa ei era plină, dar numai pe zi lumină.

Dacă îl voia înapoi? Ea spunea că nu

Nu nega că n-ar fi fost bine la început, când ei se iubeau, când se îngăduiau şi le păsa unul de celălalt. În ultimii ani nu mai fusese aşa. Erau uzaţi, nervoşi, nu mai aveau răbdare unul cu celălalt. Se certau mult şi adormeau spate în spate, încercând să nu se atingă.
Recunoștea că aranjamentul actual nu făcea decât să-i anuleze şansele de a-şi mai reface viaţa şi că timpul trecea. Ar fi acceptat ca el să-şi însele partenera cu ea. Ar fi fost mulţumită să fie cealaltă femeie. Nu era nici măcar asta. Nu era decât mama copiilor lui.
Poate că ei l-ar fi putut convinge să revină de tot, să nu mai plece. Poate că nu fusese atât de inspirată când le ascunsese faptul că el se duce la o altă femeie, că el mai are o viaţă, separat de a lor. Poate că dacă ei ar fi ştiut nu i s-ar mai fi aruncat atât de bucuroşi în braţe când intra pe uşă.

Până la urmă, la ce i-a folosit divorţul?
N-am ştiut să-i răspund. Într-adevăr, la ce?
De ce să mai divorţezi, dacă nu-ţi vezi mai departe de viaţa ta? Probabil, din acelaşi motiv pentru care te căsătoreşti cu gândul că poţi denunţa oricând contractul, petecul acela de hârtie.
Orice angajament pe care ți-l iei are exact greutatea pe care singur ești dispus să i-o oferi. Va fi serios, dacă îl iei în serios şi superfluu dacă îl iei în derîdere.
Iar lucurile se complică atunci când partenerii de contract văd lucurile diferit, nu se pun de acord.
Nu poate fi făcut vinovat petecul de hârtie pentru erorile înscrise, semnate şi parafate pe el.

El nu s-a întors nici acum definitiv la ea

Ea încă mai suspină nopţile cu nasul în pernă, întinzându-şi cu zgârcenie picioarele spre jumătatea de pat cu cearceaful intact. Copiii cresc, că asta-i treaba lor, ocupaţia lor principală. Viaţa se scurge ca nisipul în clepsidră.
Caruselul nu se opreşte niciodată, spunea un personaj al Anatomiei lui Grey. Mersul în manej, în cerc, ne poate da sentimentul că avem tot timpul din lume. Că nu există un capăt de drum.
Iar zorul în care zilele ni se succed, vârtejul lor ameţitor ne poate face (și ne face) să ne temem teribil să încercăm măcar să ieşim din cercul lor vicios. Ne viciem şi noi, ne minţim că suntem mulţumiţi, chiar fericiţi, în orice caz împăcaţi.
Divorţul poate fi considerat un eşec. Dar poate fi şi un act de demnitate, de curaj.
Dacă ţi-ai ratat căsnicia, nu-ţi rata şi divorţul. Fiindcă, după asta, ce mai poate urma?

Text: Marilena Guduleasa

Foto: pixabay


Lasă un răspuns

Sus