Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Am fost tânără și nesăbuită, acum sunt doar tânără

Am fost tânără și nesăbuită, acum sunt doar tânără

Când aveam 19 ani, am întrebat-o pe mama care e vârsta pe care și-ar dori să o retrăiască, dacă ar putea. Mi-a zis dintr-o suflare: „45 de ani”. Nu 18, nu 20, nici măcar 30. 45 de ani. Răspunsul ei mi s-a părut de neînțeles atunci și, chiar dacă mi-a explicat că s-a simțit cel mai bine la acea vârstă, în sinea mea tot mi s-a părut absurd. Când ești foarte tânăr, 40 pare un prag înalt, o bornă kilometrică prea îndepărtată de punctul din care ai plecat. E parcă mai departe decât linia orizontului. Și totuși, mai am fix 7 ani până acolo și încep să o înțeleg perfect pe mama.

Am 33 de ani acum și cei mai frumoși ani din viața mea s-au întâmplat după ce am trecut pragul de 30. Aș spune chiar că, odată cu fiecare an care trece mă simt și mai bine, dar nu e un „bine” cuantificabil în reprize intense de fericire, așa cum căutam la 20. E o mulțumire continuă și liniștitoare, care-mi permite să mă bucur de viață așa cum nu puteam s-o fac acum 10 ani fiindcă eram prea agitată, prea anxioasă, prea nesigură pe mine.

Țin minte că în liceu am citit o colecție americană de eseuri scrise de persoane ajunse la capătul vieții. Mi-a rămas în cap mărturisirea unei doamne – cuvintele ei nu le-am putut uita niciodată fiindcă mă intrigau: „Îmi dau seama că am trăit ani întregi înaintea fiecărei clipe de fericire, dar dacă aș lua-o de la capăt cu viața, aș vrea să trăiesc doar clipe, multe clipe una după alta”.

Așa simt eu acum, după ani buni în care fericirea și liniștea sufletească au fost ceva de plănuit, de programat, de pus în agendă după ce voi fi făcut cutare sau cutare lucru. Asta nu înseamnă că merg pe stradă cu un zâmbet tâmp pe față, dar am o claritate pe care, dacă mi-ar fi promis-o cineva acum 10 ani, nu l-aș fi crezut. Eram mult prea rătăcită în geografia vieții mele.

Cu cât trece timpul știu mai bine cine sunt, cine nu mai sunt și cine n-am fost niciodată, deși uneori m-am străduit în mod stupid. Știu ce vreau și mai ales ce nu vreau. Îmi e clar ce mă reprezintă și ce nu, ce aș purta, unde m-aș duce, cu cine m-aș vedea și cu cine nu m-aș mai vedea niciodată. Uneori am impresia că ființa mea s-a cristalizat într-un set de lucruri certe, cu liniuță la capăt de rând. După o viață de dileme, acum se ridică ceața, iar peisajul e mai frumos decât aș fi visat.

Dacă mâine o zână ar veni cu bagheta ei magică și mi-ar spune ”Ce zici, te fac din nou de 20 de ani?”, i-aș mulțumi frumos și aș zice: „Altă întrebare?”. Lăsând gluma la o parte, n-aș primi înapoi 20-ul decât la pachet cu mintea de acum și chiar și așa nu cred că ar fi vreo mare afacere. De ce să-mi doresc să mă întorc pe unde am mai fost, când pot să văd alte locuri?

Fiecare vârstă modelează o bucată din noi, iar să rămâi veșnic tânăr înseamnă să nu știi niciodată ce ar putea ieși din viața ta până la urmă, cum te-ai putea transforma și în ce ai putea crește. Sunt oameni care abia după 40 înfloresc și se așază în ei înșiși, iar să alergi o viață după 20-ul pierdut înseamnă să-ți ratezi poate adevărata perioadă de glorie.

Mușchii se mai tonifică, pielea se mai întinde, părul se mai colorează, poate cu un pic mai mult efort decât la 20, dar totul e rezolvabil până la urmă. Pentru înțelepciune și liniște interioară nu există însă creme și pastile minune „2 în 1”, nu există vopseluri, nici buton de fast-forward. Trebuie să trăiești, să te avânți, să faci multe greșeli și să treci peste ele. Să te vindeci până la urmă de nesăbuință, dar niciodată de tinerețe.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de august 2017 a revistei Femeia.
Autor: Diana Florina Cosmin
Foto: Guliver/Thinkstock


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus