Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Ce-ai pățit de zâmbești așa?

Ce-ai pățit de zâmbești așa?

Zâmbetul, în sistemul de referință al timpurilor noastre, este un accident sau o sărbătoare cu date fixe, corespunzătoare unor evenimente majore din viață. Ne arătăm sentimentele prin emoticoane cu limba scoasă, smiley care clipesc sau gifuri cu gura până la urechi, dar vederea unui om fericit în offline ne tulbură până-n adâncuri. De aici, și una dintre frazele pe care le auzeam zilnic, când lucram într-o corporație: „De ce ești așa de fericită? Ce-ai pățit?“ Ca și cum fericirea nu o ai, nu o cultivi, ci te lovește în moalele capului ca o bâtă. O… „pățești“.

Am auzit atât de des acest „ce-ai pățit?“, încât verificam instinctiv dacă nu cumva mi-am vărsat cafeaua pe rochie sau dacă nu umblu cu vreo rolă de hârtie igienică prinsă de fustă. Nu pățisem însă nimic, așa eram eu. Ajungeam în open-space, dădeam binețe, mai făceam o glumiță, mai tachinam colegii, încercând să detensionez tăcerea. Deși se obișnuiseră cu mine, întrebarea tot venea, din inerție: „Dar ce ai, dragă, de ești așa de bucuroasă azi?“ „Nimic, răspundeam, aproape rușinată, n-am nimic.“

Chiar n-aveam nimic în plus față de ieri. Îmi plăcea să lucrez acolo, făceam o activitate plăcută… de asta veneam bucuroasă la serviciu. Până într-o zi în care am obosit și am început să mă cenzurez. Tăcerea din open-space m-a învins. Mă exteriorizam de față cu colegii mai apropiați, care nu mă priveau strâmb, iar cu restul mă foloseam de un poker-face. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Privind înapoi, îmi dau seama de ce veselia mea era o ciudățenie: ieșitul la țigară, șușotelile de birou, plus orice conversații care se derulau la prânz sau pe holuri, erau exclusiv despre nemulțumiri, frustrări și lucruri care NU merg. Fiindcă, ohoho, erau destule! Chestiuni de care nu eram nici eu scutită, dar pe lângă care încercam să navighez așa cum treci pe lângă o baltă mare și adâncă, pe care n-ai cum s-o ocolești: o iei pe margine, ca să te uzi mai puțin. Nu sari să te bălăcești exact pe mijloc.

În zilele noastre, suferim de un fatalism păgubos: preferăm să plonjăm direct în baltă, de vreme ce, oricum, știm că n-o putem ocoli. Ce rost are să gândesc pozitiv dacă sunt în baltă? Ce motive am să râd când văd în jur doar o băltoacă fără ieșire? Cu ce-o să mă ajute zâmbitul sau speratul când eu sunt ud fleașcă? Contraargumentul meu e unul singur: „Cu ce te ajută tristețea, depresia, bălăcitul în nefericire?“ Dacă asta ar fi soluția, credeți-mă că aș sări direct de la trambulină.

Când noi suntem triști, zâmbetul altora ne deconcertează, de unde și expresiile „râde ca prostul“ sau „zâmbește tâmp“. Dacă vedem un om mergând pe stradă zâmbind, în 90% din cazuri tragem concluzia că ori e plecat cu mintea de-acasă, ori e pur și simplu un… ciudat. Ca într-un banc pe care l-am citit undeva și care mi-a plăcut: „Astăzi, la prânz, la masa de lângă mine stătea un tip care nu se uita pe telefon, nici pe tabletă, n-avea nici măcar laptop. Doar privea în jur și zâmbea, ca un psihopat!“ Gluma ca gluma, dar exact așa îi judecăm pe „vinovații“ de infracțiunea fericirii fără motive grandioase.

Așa cum funcția creează organul, cred că primim întotdeauna mai mult din ceea ce folosim mai mult. Ne-am obișnuit încruntați, supărați, mereu bombănind o nemulțumire, așa încât normalitatea noastră e asta. Nu ne mirăm dacă într-o garnitură de metrou toată lumea tace mormântal, cu ochii-n podea și colțurile gurii în jos. Ne e familiar și confortabil, e o stare de fapt pe care o împărtășim și înțelegem. „Ce motive am avea să zâmbim când…“ –și aici înșirăm cel puțin 20 de motive de tristețe dintr-o suflare, de la bani, recunoaștere, iubire, prietenie, familie și toate dezamăgirile vieții.

Să vedem un om zâmbind în acest peisaj, asta, da, ne tulbură și ne scoate din tiparul familiar. Nu fiindcă-l credem un psihopat, ci pentru că, în adâncul sufletului, am vrea să fim la fel. Îl invidiem că poate să navigheze pe margine, fără să se ude de tot noroiul din jur, sau că măcar încearcă. Noroi există din plin, dar, așa cum spune o melodie a lui Mircea Vintilă care-mi place mult, „Pe pământ avem de toate/Și mai bune, și mai rele/Și a putea, și nu se poate/Și noroi, și stele“. V-o recomand călduros, pentru momentele în care vi se pare că vecinul de scaun sau colegul de birou zâmbește ca un prost notoriu. Mie îmi amintește că stelele sunt tot acolo, chiar dacă nu le-am mai văzut de mult.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de octombrie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Diana-Florina Cosmin
Foto: pixabay

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus