Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Dansând prin ploaie

Dansând prin ploaie

Viața este așa cum este… cu bune, cu mai puțin bune, cu dulce și sărat. Nu este ca un meniu de restaurant din care să comanzi doar desert. Provocările vin și de cele mai multe ori și pleacă. Tot ceea ce se întâmplă între punctul minus și punctul plus se numește supraviețuire demnă, scanare de soluții, ingeniozitate sau pur și simplu „trebuie să rezolv acest lucru“.

Sunt multe citate motivaționale frumos ilustrate grafic care fie te îndeamnă să îți faci limonadă dacă viața îți dă lămâi, fie îți amintesc să dansezi în ploaie, nu doar să aștepți să treacă furtuna. La teorie suntem bune și la dat mai departe în rețelele sociale la fel. Nu înseamnă că nu îmi plac ilustrațiile motivațional-inspiraționale sau nu cred în ele, eu spun altceva: proba optimismului, a puterii și a eticii se dă în spațiul personal, în dialogul interior și în situații solicitante. Nu poți declara că ești optimistă în vremuri de fericire și liniște, optimismul se validează atunci când, din păcate, ți-e și greu și frică. Atunci se testează calitățile, atunci dai examenul tuturor puterilor tale și atunci mai cad măști și se dărâmă ziduri. Când cauți soluția, calea, aleea, înveți să dansezi prin ploaie sau măcar de pe un picior pe altul până când ajungi pe uscat și spui: „Slavă Domnului, am scăpat și de data aceasta!“ Nu am întâlnit om să spună că îi place să sufere, că adoră greutățile și că abia așteaptă o nouă situație dincolo de zidul alb al bucuriei. Adevărul este că expresia îmi plac provocările se regăsește mai des în interviurile de angajare decât în realitățile… reale.

„Să știi să te ridici, asta contează“, spunea tata. „Păi eu nu o să cad“, îi spuneam de la înălțimea fastuoasă a visurilor mele naive, de adolescentă neînfricată. Aveam aripile intacte. „De căzut, cade toată lumea“, a continuat tata. „Dar eu nu sunt toată lumea“, a venit răspunsul meu sfidător. Și am căzut. Aripile s-au descusut, fără a se desprinde total, și atunci am reînceput construcția interioară cu patosul dureros al unei tinere care își pierduse părinții, dar privea doar spre viitor. Atunci, abia atunci, am înțeles ce înseamnă să te ridici. Ce înseamnă să pierzi o bătălie, dar nu întreg războiul și speram ca vorbele înțelepte din bătrâni să se dovedească adevărate și în cazul meu: după rău, vine bine și va ieși soarele și pe strada mea. Nu chiar foarte puțin timp, mă tot întrebam de ce meteorologul de serviciu alocat vieții mele nu anunță și soare. Ce front de aer rece trecea atunci prin viața mea?

În sala de gimnastică interioară, ridicam haltere cu gândurile pozitive, în timp ce acele gânduri de îndoială îmi dădeau târcoale, îmi construiam planuri, proiectam un viitor îndrăzneț, mă țineam pe cale exersându-mi talentele, socializam, mă concentram pe ce era mai luminos. Altfel spus, făceam kinetoterapie pe suflet trist. Mi-am luat multe cărți de dezvoltare personală, am citit, am scris în jurnal, am fost la cursuri. Tot cu efect balsamic: am creat, am călătorit, m-am reinventat, mi-am schimbat casa, locul și garderoba. Am evoluat. M-am mișcat din loc. M-am ridicat. Sigur că a fost greu, sigur că a fost cu lacrimi și sigur, foarte sigur că nu este deloc distractiv să îți fie dor.

Nu știu precis ce a funcționat mai mult și mai bine. Poate cărțile, poate fiecare pas mic-mic făcut zi de zi, poate exercițiul recunoștinței. Poate toate sau poate faptul că uneori, da, după ploaie, iese soarele. Acesta a fost pentru mine dansul în ploaie: uneori un pas în față, doi în spate, trei lateral – și tot așa până la paharul acela cu limonadă. Să ne fie viața cu urcușuri și cu soare, că de ploi ne săturăm repede!

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de noiembrie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Anca Ghinea
Foto: pixabay.com

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus
\n