Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Relația – cadoul cel mai prețios

Relația – cadoul cel mai prețios

Monica McGoldrick, unul dintre cei mai valoroși terapeuți de familie ai lumii, pe care am avut onoarea s-o întâlnesc de mai multe ori și de-a o invita în 2013 în România, obișnuia să-mi spună: Gáspár, noi, oamenii, ne naștem nu doar în familia noastră, ci și în poveștile psihologice și emoționale ale acesteia, în acele istorii umane care ajung să ne șlefuiască atât identitatea, cât și viziunea asupra lumii și a viitorului nostru. Ceea ce înseamnă că, atunci când trecem în neființă, la rândul ei, povestea vieții noastre este parte integrantă din moștenirea pe care le-o lăsăm generațiilor viitoare. Iar dacă ne permitem, chiar și pentru un moment, curajul de a privi spre trecut, este aproape imposibil: să nu identificăm, într-o secundă, care erau personajele pozitive și negative ale familiei de apartenență; să nu ne reamintim destăinuirile și experiențele transpuse în cuvinte ale bunicilor; să nu recunoaștem în repertoriul nostru de funcționare replici, reacții și strategii împrumutate de la ai noștri. Iar toate acestea, cu bune și rele, reprezintă bazele identității noastre sufletești și ale convingerilor despre cine suntem și de unde ne tragem.

Chiar dacă au trecut mai bine de două decenii și jumătate de la pierderea bunicului patern, îmi amintesc cu limpezime, și acum, căldura din vocea sa și ochii lui albaștri și sticloși, cu care mă privea atunci când îmi împărtășea experiențele lui din cel de-al Doilea Război Mondial. Vă puteți imagina ce simțea în acele momente băiețelul invizibil – care trăiește în mine și astăzi –, cum transforma fiecare vorbă a bunicului său în imagini și cum toate acele clipe aveau să creeze între mine și bunicul o legătură care nu are cum să mai fie ștearsă? Știu sigur că bunicul m-a purtat mereu în suflet, așa cum și eu îl am mereu alături de mine, și nu există situație dificilă de viață în care să mă aflu și să nu mă întreb ce ar fi făcut bunicul în locul meu, ce mi-ar fi spus sau spre ce anume m-ar fi încurajat.

În povestea mea de viață, împărtășirile bunicului au rămas ca niște momente de sărbătoare și le păstrez drept cele mai valoroase comori ale mele. Din păcate, în zilele noastre, membrii familiei ajung să comunice mult prea puțin între ei. Iar din lipsă de timp și drept la odihnă, chiar și atunci când ne lansăm în câte un dialog, în fapt acesta este un dublu monolog. Și astfel, fără să conștientizăm de ce, ajungem să ne simțim tot mai însingurați, mai triști și privați de siguranță. Deoarece nimeni nu se poate simți puternic de unul singur, cu toții avem nevoie să aparținem, să știm că cineva crede în noi, să ne reamintim că avem modele de viață și că toată forța psihologică a strămoșilor dăinuie la nesfârșit în sângele nostru.

Acum, când suntem îndreptați mai mult spre 2018 decât spre aproape trecutul 2017, merită să ne întrebăm: ce vrem să le lăsăm copiilor și nepoților noștri drept moștenire? De ce anume ne-am dori să-și amintească atunci când, peste decenii, vor privi spre trecut însetați să-și adune câteva resurse. Sărbătorile de iarnă sunt momente unice în acest sens și merită să păstrăm în gând faptul că cei dragi vor uita ușor ce cadouri materiale le-am dat, cu ce mâncăruri i-am răsfățat, dar cu siguranță nu pot uita cum i-am făcut să se simtă. Crăciunul și petrecerea de Anul Nou sunt șanse excelente să împărtășim povești, să creăm adevăratele moșteniri umane, să ne reunim sufletește și să ne asigurăm că iubirea noastră călătorește dincolo de spațiu și timp.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de decembrie 2017 a revistei Femeia.
Autor: Gáspár György
Foto: pixabay.com

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus