Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Relațiile ne ajută să înflorim sau ne distrug?

Relațiile ne ajută să înflorim sau ne distrug?

Cu cine ai cea mai importantă relație? răsuna vocea speakerului de la conferință. S-au ridicat mai multe răspunsuri. Unii au pus pe piedestalul vieții lor relațiile profesionale, alții pe cele familiale, unii și-au așezat la rang înalt copiii, iar alții partenerul de viață. După câteva minute de răspunsuri pestrițe, speakerul a spus: Cea mai importantă relație este cea… chiar cea cu tine. Murmur dens în sală. Relația cu interiorul nostru este vitală, cu atât mai mult cu cât relațiile cu tot ce înseamnă exterior trec prin filtrul personal. Exteriorul se oglindește în interior și invers. Cele mai importante lecții vin din freamătul lumii, altfel am fi mulți Robinson Crusoe, cu legi unice pe un tărâm individual, anost și lipsit de progres.

Cum să fii TU când sunt atâtea legi, fie impuse, fie nescrise? Nu fac referire la cele juridice, aduc în discuție acel păienjeniș de conduite la serviciu, în familie, în grupul de prieteni. Câte femei sunt într-una singură? Câte femei locuiesc în tine? Femeia carieră-profesie-muncă, femeia soție, femeia mamă, femeia care face magii cu bugetul familiei pentru a-l trece demn de pe o lună pe alta, femeia care bea o ceașcă de cafea cu prietena ei sorbind amintiri și povești despre alții. Rămâi tu, oare, în toate cazurile 100% aceeași femeie? Un prim răspuns ar fi da. Un al doilea răspuns mai sincer te va îndrepta mai spre profunzime. Sigur că ești TU, însă uneori cu mască, alteori fără mască… masca supraviețuirii și conviețuirii în această lume cu multe lumi în ea.

Recunosc cu o mână pe inimă și cu degetele de la cealaltă mână pe tastatură că am trăit un carusel de emoții venite prin tubulatura fină a relațiilor. Ca și voi, am avut lecțiile mele: să iert, să merg mai departe, să ajut, să dau încredere, iar uneori invers: să fiu smerită, dar nu umilă, să dau a opta șansă, să ascult și să vorbesc mai puțin, să ofer iubire fără așteptări, să cresc bucurie. Ușor de scris, mai greu de făcut, așa cu toată inima și nu doar din colțul gurii… până în momentul în care nu ar exista resentimente.

Să ridice piatra cea care nu a plâns niciodată, dar și cea care nu a avut surprize minunate. Pentru că adevărul cel mai adevărat este acesta: de la oameni primești cele mai crunte lecții, dar și cele mai luminoase surprize. M-ai dezamăgit, nu mă așteptam să-mi faci o asemenea figură sau m-a încântat surpriza ta, mulțumesc că te-ai gândit la mine sunt expresii prin care manifestăm consecința relațiilor, raportându-le exclusiv la noi.

M-a sâcâit mult timp citatul acela care tot se plimba pe rețelele sociale: Fii tu, pentru că altcineva este ocupat. Atât de scurt, simplu și cumva foarte deranjant. Cât timp îți ia să fii TU – o autentică – în orice situație? O dimineață, un curs, o viață întreagă de lucru?

Oare nu ar fi bine să existe la școală o disciplină numită IDENTITATE? Poate următoarea generație nu s-ar mai rostogoli până ar îndeplini tot felul de așteptări și standarde, pierzându-se periodic în tumultul numit încercarea de a exista, de a dovedi, de a mulțumi profesori, apoi șefi și, de ce nu, propria persoană, din ce în ce mai apăsătoare în critică?

Îmi văd copiii purtându-se cu naturalețe și autenticitate. Sunt EI indiferent de moment. Îmi doresc ca în viitor să-și păstreze identitatea și să adauge la ceea ce sunt doar aspecte bune, neîntinate de regulile unei lumi încă imperfecte. Îmi doresc să înflorească din ce în ce mai mult în relația cu ei și cu ceilalți.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de ianuarie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Anca Ghinea
Foto: pixabay

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus