Esti aici
Femeia.ro > Relatii > Psihologie > Supravietuitoarele

Supravietuitoarele

 

Roxana Georgescu, 28 de ani

Accident: muşcată de faţă de un ciobănesc mioritic

Roxana e dintre cei care îţi strâng mâna cu putere şi se uită drept în ochii tăi. Rosteşte cuvintele ferm şi emană o forţă interioară uriaşă. De unde-şi trage puterea această fată cu pielea albă şi părul ca mierea? Din experienţa traumatizantă pe care-o poartă ca un stigmat pe faţă, de 25 de ani încoace. Pentru că – nu-i aşa? – ce nu te omoară te face mai puternic.

„Puiul din gura câinelui eram eu“

Roxana şi-a petrecut copilăria la ţară, la bunici. În curte, avea un leagăn în care se dădea uţa cât era ziua de lungă. Iar lângă leagăn, străbuinca ţinea un câine. Un ciobănesc mioritic negru, care pe-atunci nu împlinise un an. „Semăna cu Zdreanţă din poezia lui Arghezi. Aveam trei ani şi mă jucam în curte, foarte aproape de câine. Ulterior, bunica mi-a povestit cum, la un moment dat, a auzit nişte zgomote. S-a gândit că ciobănescul a prins vreun pui de găină. Când a ieşit să vadă ce se întâmplase, câinele încă mă ţinea în gură.“ Era atât de mică – doar trei ani –, încât amintirea durerilor atroce prin care trebuie să fi trecut nu există în memoria ei. Nu uită însă cum o vecină îi ştergea de zor faţa cu o cârpă din care mustea sângele. 

„Am suferit 13 intervenţii în 18 ani“

Din acea zi de groază, câinele a refuzat orice hrană. În schimb, o mârâia pe bunica ori de câte ori trecea prin faţa coteţului: ea îi luase prada de la gură! După o lună, pentru că era lihnit de foame, au tocmit un vânător să-i curme suferinţa. Roxana, în schimb, mergea mai departe. Aproape fiecare vacanţă de vară era punctată de câte o intervenţie chirurgicală. Medicii încercau să-i reconstituie buza de sus şi muşchiul sfâşiat. A 13-a operaţie a fost cu ghinion. A presimţit că urma să se întâmple ceva nefast. A fost prima oară când a vorbit cu un psiholog, dar a intrat în sala de operaţii tot plângând. În timpul intervenţiei, inima Roxanei s-a oprit. „M-am născut de mai multe ori. Am trecut prin 13 operaţii şi 11 anestezii generale. Dacă totul s-ar fi întâmplat acum, cu tehnica şi specializările din prezent, probabil că n-aş fi arătat aşa. Da, cred că medicii care m-au operat nu s-au priceput îndeajuns.“

„Ea e muşcata de câine“

Aşa-i spuneau copiii la ţară, în clasele primare. Pe lângă facultatea de psihologie, a  terminat şi o postliceală de asistente medicale. Din 2007, lucrează la un cabinet de stomatologie. Şi-ar dori un post mai bun, însă angajatorii nu reuşesc să vadă mai departe de chip. „N-am bani să fac o intervenţie în străinătate, aşa că am apelat la un tatuaj cosmetic. Mă simt discriminată din cauza felului în care arăt. Am foarte puţini prieteni. Bărbaţii pe care-i cunosc în mediul online renunţă de la prima întâlnire faţă în faţă. Mereu, aceeaşi replică: sunt drăguţă, dar nu sunt genul lor.“ Nu-i este frică de câini. Încearcă să lupte cu sentimentele de revoltă. Nu mai e supărată pe ea, nu mai vrea să fie ca alţii. „Am citit odată o vorbă spusă de actorul Peter O’Toole. Zicea aşa: «Nu vreau să fiu un om obişnuit. Am dreptul să fiu un om extraordinar». Aşa şi eu: mă refugiez în munca mea, îmi place ce fac, uit de snobismul compatrioţilor, uit că aici e preţuit doar ambalajul. Când am timp liber, citesc. Cărţile sunt prietenele mele bune.“ Acolo e locul unde Roxana nu mai are semne.

Iuliana Ştefan, make-up artistul Roxanei

„Am cunoscut-o pe Roxana anul trecut, când m-a contactat s-o machiez pentru revelion. Rezultatul a încântat-o. Experienţa ei traumatizantă ar fi putut s-o înrăiască şi s-o distanţeze, dar a transformat-o într-un om mai bun şi mai frumos. Cred că Dumnezeu mi-a scos-o în cale pe Roxana într-un moment al vieţii în care încrederea în mine scăzuse mult, când mă simţeam fără nădejde şi înotam într-o mare de incertitudine. Datorită ei am reuşit să mă apreciez mai mult pentru ce sunt şi ce am.“

 

Veronica Popescu, 32 de ani

Accident: a căzut cu maşina în gol în Ajunul Crăciunului

Eram fericită… Au fost ultimele gânduri înainte să  picăm în gol, într-un hău cât un bloc cu zece etaje. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a petrecut. Medicii îi spun «şoc posttraumatic»“, îşi începe Vera povestirea. Acum şase ani, pe 24 decembrie, înapoi spre Bucureşti, Veronica se simţea împlinită. Se întorcea împreună cu Florin, soţul ei, de la munte, unde sărbătoriseră un prieten. Făcuseră un popas în Braşov, unde au avut parte de cea mai romantică cină. Se-nserase de mult şi, pe la Posada, traficul s-a înteţit. Pe carosabil era polei şi mergeau încet – prea încet pentru şoferul din spatele lor, oricine ar fi fost el (nu i-au aflat nici până azi identitatea). La un moment dat, acesta şi-a pierdut răbdarea şi s-a hotărât să-i depăşească. Dar nu oricum, ci într-o curbă. În momentul depăşirii, o a treia maşină venea pe contrasens. Instinctul de a se feri l-a făcut pe Florin să tragă dreapta de volan.„Am alunecat. Parapetul nu a vrut să ţină cu noi şi a cedat. Iar noi am zburat spre întâlnirea cu  îngerul păzitor. Se spune că acolo sus cineva te iubeşte. Ei bine, chiar aşa este. Am simţit-o pe propria-mi piele.“

Îngerul păzitor are un nume: Bogdan

După vreo 15 secunde de plutire lină, s-a lăsat liniştea şi pentru Florin. Când şi-a revenit, a reuşit să iasă din maşină prin gea-mul lateral şi şi-a strigat soţia pe nume. A încercat să ocolească maşina spre geamul ei, dar mâna dreaptă nu-l mai asculta: avea clavicula ruptă. Maşina era îngropată, cu roţile-n sus, până în dreptul clanţelor şi îi era imposibil să ajung la Vera. Atunci a început să strige după ajutor. A auzit un răspuns: cineva vorbea cu Urgenţele în timp ce cobora spre ei. Salvatorul lor, Bogdan, şi-a lăsat soţia cu bebeluşul în maşină şi a coborât în râpă după ei. A scos-o pe Vera din maşină şi a purtat-o pe braţe până la Salvare. Ea era în comă. Când şi-a revenit, vorbea cu asistenta care o îngrijea, dar nu şi-a recunoscut soţul.

Două operaţii şi un guler pe inventar

Un medic i-a explicat lui Florin că nu le poate asigura transportul spre Ploieşti (cel mai apropiat spital pregătit să preia urgenţele din accidente) pentru că ar lăsa zona Sinaia fără ambulaţă pentru vreo două ore. Aşa că au mers cu ambulanţa din Sinaia până ce s-au întâlnit cu cea din Ploieşti şi acolo s-au mutat dintr-una în cealaltă. La minus cinci grade, în câmp, cu Vera semiconştientă, cu o asistentă ce ţipa că-i trebuie gulerul cervical (din jurul gâtului) pentru că-l are pe inventar. Vera a suferit o intervenţie laparoscopică la abdomen şi o operaţie la umărul drept. „Era prima mea internare într-un spital. Mă ataşasem de medici, de infirmiere, de pacienţi. Au fost foarte drăguţi în prima seară şi ne-au internat pe amândoi în aceeaşi cameră, în ciuda faptului că era salon de bărbaţi. Eram răsfăţată de băieţi!“ Recuperarea a durat aproape o lună. A fost mai greu cu mâna dreaptă, imobilizată. Timp de două săptămâni după ieşirea din spital, a suferit dureri groaznice. 

„Negruţa ne-a salvat viaţa“

„În acele momente, nu credeam că voi mai urca vreodată într-o maşină. Cu atât mai mult să ne luăm noi una nouă. Dar mi-am învins teama şi, de dragul lui Florin, am acceptat: de patru ani o avem pe Delfi. Dar şi Negruţa a avut o contribuţie decisivă la salvarea vieţilor noastre. Centura de siguranţă şi faptul că am avut o maşină zdravănă au făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte.“ Părinţii sunt încă foarte speriaţi ori de câte ori copiii lor pleacă la drum. Şi Verei îi este încă teamă. Stă în dreapta, atentă şi concentrată la trafic. Pune frână în acelaşi timp cu Florin sau îi anticipează mişcările. Însă a reuşit să depăşească momentul de cumpănă din acel Crăciun nefast. A învăţat să se bucure de fiecare lucru mărunt, să nu-şi refuze dreptul la fericire. Ştie, acum, că Moşul nu s-a supărat pe ea, ci i-a adus cel mai nepreţuit dintre daruri: şansa la o nouă viaţă. 

Bogdan Tiron-Anton, salvatorul Verei şi al lui Florin

„În acel Ajun, eram pe drum cu familia, către slujba de Crăciun de la Sinaia. În prima clipă, am ezitat, eram în maşină cu soţia şi copilul care avea abia zece luni. Era întuneric, era un loc izolat. Până la urmă, mi-am luat vesta reflectorizantă pe mine, mi-am făcut o sfântă cruce şi-am coborât după ei. Când ne-am revăzut la spital, mi-au spus că sunt salvatorul lor. Eu cred în continuare că sunt doar un umil instrument al lui Dumnezeu, nimic mai mult. Prietenia lor este cel mai frumos cadou primit de Crăciun.“

 

Aceasta e povestea adevărată a trei femei care au privit moartea în faţă şi au învăţat să preţuiască viaţa mai mult ca oricând. Ele mi-au amintit de propriile mele „cumpene“, cum se spune la ghicitul în palmă sau cafea: în copilărie, mi-am spart nasul şi un dinte într-un accident de bicicletă. În adolescenţă, am fost la un pas să sfârşesc sub roţile unei maşini, pe un polei straşnic. Gravidă cu primul copil, am trecut la mustaţă prin faţa unui tramvai care tocmai se pusese în mişcare. Iar în urmă cu trei ani, absorbită de probleme, am virat la stânga fără să acord prioritate maşinii care se năpustea către mine. Poveştile pe care le-am cules m-au făcut să înţeleg că am scăpat „ieftin“ de fiecare dată după întâlnirea cu „îngerul morţii“. 

Teodora Sandu, 32 de ani

Accident: lovită de bicicletă pe trecerea de pietoni

Teo, cum o alintă prietenii, e o râzăreaţă. Şi-o rârâită. Mai e şi blondă platinată şi poartă ochelari cu rame negre, iar toate astea îi dau o alură irezistibil de sexy. După trei cuvinte schimbate cu ea, ajungi să-i rezervi un loc în suflet. Însă zâmbetul larg care îi lumina cu adevărat chipul i-a dispărut de pe buze în vara lui 2005.

„Aveam 30.000 de lei noi la mine“

„Era miezul zilei. Şi o zăpuşeală sâcâitoare. Mă îndreptam cu o geantă doldora de bani (300 de milioane de lei la vremea aceea) spre Trezoreria sectorului 5. Am început să traversez strada. Maşinile au oprit pe ambele sensuri de mers. Maşinile da. Dar un biciclist nu. Apoi s-a lăsat liniştea. Primul lucru pe care mi-l amintesc este c-am văzut cerul. La început,  nu ştiam unde sunt şi ce s-a întâmplat, iar primul gând a fost că sunt în viaţă, că am păţit ceva, dar că nu s-a terminat şi mai am multe de făcut.“ Următorul gând al Teodorei a fost mult mai pragmatic: geanta cu bani. A început să audă în jurul ei voci care o linişteau. I se cereau date din buletin, telefonul de acasă, dar Teo nu-şi amintea nimic. Se ruga doar să nu fie prădată. A întrebat de geantă şi cineva i-a spus că o are sub cap. I-a rugat pe cei din jur s-o ajute să sune la birou ca să-şi anunţe colegii, pentru că era plecată în interes de serviciu. 

Traumatism cranian şi mandibulă fracturată

„Îmi amintesc cum cineva din mulţime s-a apropiat timid la un moment dat şi, speriat de mine, m-a întrebat dacă sunt bine. Mi-a cerut numărul de telefon şi dus a fost. Era biciclistul care mă lovise. A apărut brusc de după maşina oprită la trecerea de pietoni şi m-a izbit în plin. Am căzut cu capul pe capota maşinii oprite, apoi, din izbitură, am aterizat cu bărbia pe beton.“ Pe când o coseau la neurochirurgie, zona din jurul gurii a început să i se umfle şi s-o doară cumplit. Avea mandibula fracturată. A urmat transferul la alt spital, însă cei de-acolo n-au ştiut de lovitura de la cap. Au aşezat-o în grabă pe un scaun stomatologic. Când a început să plângă de durere ca un copil mic şi să arate spre cap, au priceput. Pansamentul era îmbibat de sânge, iar medicului rezident i-au dat lacrimile de milă. Pentru că are dinţii foarte apropiaţi, medicii i-au găurit gingiile ca să-i fixeze atele. Teodora închide ochii în timp ce povesteşte şi pare cutremurată de cumplita amintire: „Nu-ţi poţi imagina prin ce-am trecut“, îmi spune. 

„O lună m-am hrănit cu paiul“

După trei ore de calvar prin spitalele Bucureştiului, Teodora a sunat la uşa părinţilor, sprijinită de colegi, dar pe picioarele ei. Mama ei a îngrijit-o timp de o lună, ca pe vremea când era un ţânc. Îi dădea să mănânce supă strecurată, iaurt diluat cu ceai, piure din fulgi de cartofi. Toate administrate cu paiul, introdus în gură prin spaţiul dintre doi dinţi. „Părinţii mei mâncau doar sendvişuri şi răcituri, ca eu să nu simt mirosul şi să mi se facă poftă. Până ce, pretextând că medicii îmi recomandaseră mişcare în aer liber, am ajuns să fac o rutină din a mă plimba o oră dimineaţa şi una seara. Timp suficient ca mama şi tata să-şi pregătească ceva pe foc. Prietenii încercau să mă binedispună. Unii mă întrebau, în glumă, ce-am avut cu biciclistul de am vrut să-l omor.“

„Nu pot să port tocuri şi să stau la coadă“

Are două vertebre tasate. Dar nu vrea să se opereze încă: medicii i-au sugerat să amâne intervenţia după prima sarcină. Nu poate purta tocuri mai mult de două ore fără s-o apuce durerile de spate şi nici nu poate sta în picioare prea mult. Când e foarte frig afară, simte că-i amorţeşte gura şi cuvintele se lasă cu greu articulate. Despre biciclist, a aflat doar că nu împlinise încă 18 ani când a accidentat-o. Poliţiştii i-au sugerat să renunţe la plângere şi să se bucure că e în viaţă. Aşa a făcut, dar şi-ar fi dorit să primească măcar un telefon de la el. „Încă mi-e teamă de mişcările bruşte din jurul meu. Pe bicicletă nu ştiu să merg şi nici nu cred c-o să mă urc vreodată pe una. Poate doar pe cea medicinală.“

Maria Sandu, mama Teodorei

„De câte ori îmi amintesc acea perioadă mă apucă instantaneu plânsul. Imaginaţi-vă cum e să îţi săruţi fata înainte de plecare, dimineaţa, şi să te treze[ti cu ea la uşă desfigurată, câteva ore mai târziu. Ca o compensare a durerilor prin care am trecut, la un an după accidentul Teodorei, fata mea cea mare m-a făcut bunică pentru prima oară în via]ă.“


Lasă un răspuns

Sus