Esti aici
Femeia.ro > Sanatate > Medical > Boala m-a invatat sa am rabdare si sa iubesc

Boala m-a invatat sa am rabdare si sa iubesc

La 23 de ani, Cami încă suferă de leucemie, dar a învăţat să nu se dea bătută. Are lângă ea o armată de prieteni şi alţi mulţi oameni buni, pe care îi răsplăteşte cu zâmbetul ei.

La început de mai 2012, când toată lumea stătea cu gândul la vacanţă, unii abia îşi reveneau din weekendul prelungit de 1 Mai, o tânără de 22 de ani afla un adevăr cutremurător. Cum altfel ar putea fi momentul în care medicul îţi spune că suferi de leucemie acută mieloblastică? „Am fost pierdută, îşi aminteşte Camelia Rusu, acum în vârstă de 23 de ani. Nu am înţeles nimic din primele trei săptămâni de la aflarea diagnosticului. Şi mi-a fost atât de rău!“ 

Cu două seri înainte de aflarea diagnosticului, pe 8 mai 2012, medicul de familie l-a sunat pe tatăl Cameliei ca să-i spună că analizele de rutină indică nişte rezultate cumplite. „Era în jur de ora opt seara, iar doamna doctor mi-a spus să vin a doua zi la cabinet fără Camelia, să-mi dea un bilet de internare. Am ajuns acasă, i-am spus soţiei şi, fiindcă nu aveam stare, am ieşit în faţa blocului şi am vorbit cu medicul din nou. Aşa cum mi-a trecut prin minte din prima clipă, nu ştiu de ce, mi-a confirmat că fiica mea era suspectă de leucemie, îşi aminteşte Vasile Rusu. Am sperat din tot sufletul că e o greşeală, iar a doua zi am repetat analizele. Am ajuns acasă împreună cu Camelia, ea se pregătea să meargă la facultate, dar, la două ore, am fost sunaţi de la Spitalul Colţea: trebuia să venim de urgenţă la spital, fiindcă exista risc de hemoragie internă. A doua zi, am primit verdictul final. Greu de spus cum a fost ziua în care am aflat că singurul meu copil are leucemie…“

10 mai 2012 a fost prima  din şirul zilelor pline de chin. Încă în stare de şoc, fără răspuns la întrebarea „Cu ce am greşit?!“, speriată şi confuză, Camelia a început chimioterapia. A crezut că prima sesiune va fi şi ultima, aşa îi era de rău, nu putea nici să bea apă, atât îi era de greaţă. „Primul lucru la care m-am gândit a fost că o să mor, îşi aminteşte ea la aproape un an distanţă. Nu ştiam nimic despre boala mea, încă speram că e un coşmar şi că de mâine va fi totul ca înainte. După trei săptămâni, m-am trezit din boală şi din durere şi am devenit încrezătoare. Parcă nici nu fusesem la un pas de moarte.“ Vorbim pe chat (în momentul în care scriu acest articol, Cami se află în Italia pentru analize şi, dacă totul va decurge aşa cum trebuie, se vor strânge şi ultimii bănuţi necesari pentru transplant; dar pentru asta, pe lângă bani, trebuie şi un donator compatibil). 

Nu ştie să spună de unde a venit tăria de a nu se mai opune bolii, ci de a merge cu ea de mână. Poate fiindcă aşa a fost mereu: veselă, pozitivă şi cu zâmbetul pe buze. Poate fiindcă a citit că psihologii şi medicii au demonstrat ştiinţific că depresia duce la scăderea semnificativă a imunităţii, a energiei şi a bunei funcţionări a organismului în general. Nici tatăl ei nu a ştiut, până anul trecut, că are o fiică atât de puternică. „Ne-am dorit să plecăm peste hotare, însă am avut încredere în medicii de aici; în plus, nu aveam posibilităţi. Am tot sperat că nu va fi nevoie de un transplant de măduvă, dar, în ianuarie 2013, ni s-a confirmat că asta e singura şansă. Am fi plecat imediat. Dacă se putea…“, mărturiseşte bărbatul sfârşit de durere.

Fiindcă nu se putea, prietenii au făcut un filmuleţ pentru Camelia, iar în februarie l-au pus pe YouTube. În câteva zile, povestea – „Camelia, 23 de ani, ultima speranţă“ – a făcut să plângă multe zeci de oameni. Astăzi, filmuleţul a strâns peste 148.000 de vizualizări, iar Cami, cel puţin la fel de mulţi oameni în jurul ei, gata s-o ajute. Cum a putut fiecare: unii au donat 2 euro prin SMS, alţii au cumpărat la licitaţie tablouri pictate de Evelin Corocea cu gândul la prietena ei bolnavă, alţii – bilete la spectacole şi la piese de teatru organizate special pentru bruneta cu ochi mari, căprui şi cu zâmbet larg.

„Nu am crezut niciodată că românii, oameni de rând sau vedete, mai pot fi atât de solidari pentru o astfel de cauză. Sunt mulţi bolnavi în ţara asta parcă uitată de toţi, dar Dumnezeu, care lucrează prin oameni, a vrut să facă asta pentru Camelia, iar eu nu pot decât să le fiu toată viaţa recunoscător lui şi acelor tineri minunaţi (se ştiu ei) care au muncit zi şi noapte pentru evenimentele caritabile“, spune tatăl lui Cami. „Nu mă aşteptam la nimic din ce s-a întâmplat. Totul m-a învăluit pur şi simplu. Oamenii au fost foarte prietenoşi şi dornici să mă ajute cum au putut ei. M-au încărcat cu multă energie pozitivă, iar pentru asta le mulţumesc!“, îmi scrie Cami din spitalul din Italia.

În ultimul an, au fost multe, teribil de multe momente grele pentru Cami şi familia ei. „Cred că cel mai greu mi-a fost să mă accept aşa… bolnavă. Nu înţelegeam de ce eu şi, mai ales, de ce am o boală aşa de grea. Dar apoi mi-am dat seama că mă lupt cu mine. Şi că trebuie să-mi uşurez mersul. Şi nu mi-am mai cărat boala în spate, ca pe o piatră de moară. Ci m-am împrietenit cu ea şi am mers împreună, una lângă alta.“ Dar, precum cele grele, şi clipele frumoase au fost destule. „Cel mai frumos dintre toate a fost momentul în care mi-am dat seama că însemn ceva pentru lumea asta, că nu sunt singură şi că oamenii au nevoie de mine. Am lângă mine o armată de prieteni, cum să nu fie frumos?!“


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus