Are 18 ani și este o tânără drăguță, timidă, însă dornică de a lega noi prietenii și de a se bucura de vârsta ei minunată. Are un zâmbet frumos, dar care nu trădează nimic din suferința și amărăciunea prin care a trecut.
Povestea Anei din București, supraponderală la o vârstă fragedă, are după patru ani un final fericit și este în același timp o lecție de viață pentru oricare dintre noi. Până la zece ani, a fost un copil ca oricare altul, avea o greutate normală. Treptat, a început să se îngrașe, astfel că la 14 ani ajunsese să cântărească 100 kg. Părinții au dus-o la medic, dar investigațiile au scos la iveală faptul că la acea vârstă s-a activat „pachetul genetic“ moștenit, existând cazuri de obezitate în familie.
Încercări eșuate
În timp, a încercat să slăbească, însă de fiecare dată dietele se terminau cu câteva kilograme în plus. Schimbarea a venit când, pe la 12 ani, a auzit de existenţa unei proceduri chirurgicale, gastric sleeve (micșorare de stomac), care te ajută să slăbeşti. „Am citit mult timp despre această intervenţie, am găsit chiar şi un forum pe internet (creat de Fundația pentru Tratamentul Obezității) unde postau persoane care au făcut această operaţie sau care şi-ar fi dorit să o facă. Am găsit acolo poveşti de viaţă, temeri, dureri, dar, cel mai important, oameni care au reuşit să treacă peste toate acestea şi acum pot privi încrezători în oglindă. Am încercat să copiez stilul lor de viaţă, însă, oricât de uşor îmi pare acum, atunci nu am reuşit să mă obişnuiesc.“
Familia a fost lângă mine
„Cel mai greu de suportat au fost răutăţile celorlalte persoane cu care eram obligată să interacţionez. Porecle, jigniri şi cuvinte spuse cu dispreţ… în fiecare zi, fugeam și mai mult de lume.“
În afară de școală, nu mai ieșea din casă, își petrecea zilele libere la bunici, fiindcă „nimeni nu îşi dorea un prieten cu multe kilograme în plus. Am ratat multe lucruri pe care orice copil ar trebui să le facă: ieşitul cu prietenii, banchetul de la sfârşitul clasei a VIII-a, balul bobocilor din primul an de liceu, împrietenirea cu noii colegi“.
Teamă și bucurie
În fața calculatorului, Ana și-a găsit curajul să interacționeze cu oamenii care-și scriau păsurile, dar și victoriile pe forumul persoanelor obeze. Speranța s-a aprins în sufletul ei și, împreună cu părinţii, a luat decizia de a merge la Spitalul Sf. Ioan, la domnul doctor Rubin Munteanu. Analize, programări, investigații medicale de tot felul şi a sosit și dimineaţa operaţiei… „Eram amorţită de frică, dar, după ce l-am văzut pe domnul doctor Munteanu intrând în sală, m-am calmat, dându-mi seama că sunt pe mâini bune… şi am adormit. Recuperarea nu a fost grea, însă trebuia să învăț totul de la început. Prima înghiţitură de apă a fost puţin dureroasă. Trebuia să mă obişnuiesc cu noua mărime a stomacului meu şi să îmi măsor înghiţiturile în aşa fel încât să nu simt disconfort.
La ieşirea din spital, scăpasem de 6-8 kg şi, chiar dacă nu pare foarte mult, deja începea să se vadă diferenţa. Cu mâncarea a fost mai greu. În prima săptămână, se consumă doar lichide, apoi o săptămână de legume/fructe pasate, iar după ce organismul se obişnuieşte cu acestea şi nu mai simte niciun disconfort, în săptămâna următoare, se începe ușor-ușor cu alimente normale. Prima dată, cantitatea maximă pe care am putut să o mănânc a fost… o linguriţă“.
O nouă viață
Cu zâmbet pe față și în suflet, Ana a pășit pe noul drum. „Cel mai important lucru este că trebuie să înveţi să îţi respecţi limitele. La mine a fost uşor. Dacă mâncam prea mult, chiar şi cu o înghiţitură în plus, mă simțeam rău şi mă durea stomacul. Însă acestea sunt lucruri care, cu timpul, intră în obişnuinţă şi nu ai cum să faci greşeli. Deşi mi-a fost greu să mă obişnuiesc cu noul stil de viaţă, iar dureri au existat în prima perioadă (1-3 luni), nu mi s-a părut niciodată prea greu pentru a-mi vedea dorinţa împlinită. Mănânc obișnuit, dar în porții mici, îți intră în rutină… După o lună, m-am întors la şcoală. Ascultând prin ce am trecut, colegii au început să mă bage în seamă, poate din milă sau poate din curiozitate. După zece luni, am ajuns la greutatea de 55 kg, de la care nu mă abat. Am început să leg prietenii, lumea se uită altfel la mine, am început să am grijă de felul în care arăt, să fiu mai elegantă, să-mi doresc să fiu înconjurată de oameni. Încă nu m-am obişnuit cu noul meu trup și nu mă consider atât de slabă pe cât arată oglinda. Probabil nu o voi face niciodată, însă sunt norocoasă că am mulţi oameni în jurul meu care îmi amintesc acest lucru.“
Articol preluat din ediția de februarie 2015 a revistei Femeia.
Autor: Mariana Fătulescu
Sursa foto: Mircea Popa