Și de antibiotice, de medici? Este parcă o modă. Să ne vindecăm numai prin google-terapie, de parcă bieții medici și-ar fi pus în cap să ne extermine, iar noi ne apărăm cum putem, cel mai adesea ignorându-i. Și-o tot ținem sus și tare cu natura și alternativele, până când se întâmplă să dăm peste câte-o statistică, lucru care ne cam pune pe gânduri.
La sfârșitul anului trecut, România era pe primul loc la decesul infantil și din cauza modei antivaccinare. Tot la sfârșitul anului trecut s-au numărat aproape 2.000 de cazuri de rujeolă (boală împotriva căreia copiii sunt vaccinați conform unui program național), dintre care opt fatale (nu s-au mai înregistrat decese din pricina rujeolei de zeci de ani). Mai mult, conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, România este una dintre țările cu risc ridicat de apariţie a poliomielitei prin virus provenit din ţări unde boala nu a fost eradicată încă. Dar nu numai vaccinurile, prin numitele efecte adverse, au ajuns să fie „dușmanii“ noștri, ci și medicamentele și chiar medicii înșiși.
Să nu uităm
Forme empirice de vaccin sunt atestate acum mai bine de 3.500 de ani, când părintele medicinei vedice povestea cum te poți apăra de variolă. În 1350 î.H., această boală îngrozitoare este pentru prima dată documentată istoric, în timpul războiului dintre hitiți și egipteni. La 14 mai 1796, Eduard Jenner testează un vaccin împotriva variolei. Chiar el a dat numele celei mai eficiente și ieftine intervenții medicale, vaccinarea, metodă prin care organismul sănătos este imunizat cu ajutorul virusului inactiv contra bolii provocate de același virus, dar în forma sa activă. Numele de vaccin vine din latinescul vacca (vacă), pentru că substanța folosită de Jenner pentru imunizare era din pustulele unei persoane bolnave de variola taurinelor. De atunci, vaccinurile au fost folosite cu din ce în ce mai mare succes împotriva unor virusuri răvășitoare, punând practic capăt epidemiilor letale de variolă, difterie, pojar, tuse convulsivă etc.
De ce
De ce această spaimă de medici, de unde atâta neîncredere în vaccinuri, antibiotice, medicamente în general? La noi, problema este în primul rând una a lipsei de educație sanitară. Românii sunt obișnuiți să ajungă la medic abia când durerea sau starea de rău e atât de mare, încât abia se țin pe picioare. Spitalele sunt pline, dar medicii din policlinici, dispensare se plictisesc temeinic câteva luni pe an, întrucât puțin sunt aceia care iau în calcul controloalele periodice. Un alt motiv al neîncrederii este mediatizarea mai degrabă a excepțiilor decât a regulii. De pildă, bănuiala că un bebeluș ar avea probleme locomotorii din pricina unui vaccin. Sau faptul că un copil a murit din pricina unui diagnostic eronat. Sau pentru că există medici care condiționează actul medical. În fața tuturor acestor informații, e simplu să ajungi la varianta „mai bine mor pe mâna mea acasă“.
De când
Neîncrederea în medici este la noi o tendință a ultimilor ani. În Europa occidentală însă, aceasta a fost un curent puternic în anii ’60-’70, iar reprezentantul de frunte al curentului a fost Ivan Illich, un preot catolic austriac, critic acerb al instituționalizării educației, medicinei, economiei. În cartea sa Nemesis Medicina, Illich explică, prin argumente de neignorat, ce-i drept, cum medicina practicată în spitale, pe bază de protocoale bine puse la punct, ajunge să facă mai mult rău decât bine. Așa, de altfel, au ajuns mamele din Occident să nască mai degrabă acasă decât în spital. Așa s-a ajuns la revenirea tot mai hotărâtă la medicina alternativă, considerată de mulți mai puțin periculoasă. Din păcate, Illich a fost greșit înțeles. El se referea la un soi de depersonalizare atât a medicului, transformat în executant de protocol, cât și a pacientului, tratat mai degrabă ca o mașinărie care trebuie reparată. De aici până la a desconsidera medicina în sine este drum lung.
Și totuși…
Nu spune nimeni că medicina naturistă n-ar fi bună − dimpotrivă, există medici care recomandă drept adjuvant sau tratament primar tocmai plantele −, ideea e că bolile nu se manifestă la toată lumea identic (exact ce reproșa Illich sistemului medical instituționalizat) și de aceea nici remediile naturale nu pot fi universal valabile. Pe de altă parte, nici simptomele nu sunt clare: ai tușit, ești răcit; te doare capul, ai probleme cu bila − și tot așa. Același simptom poate fi semnul mai multor boli, unele mai ușoare, altele mai grave. Dacă nu consulți un medic și te rezumi la google-terapie, cum spuneam inițial, s-ar putea să „tratezi“ o boală de inimă cu mușețel, iar cine știe ce complicație la ficat − cu busuioc. Concluzia? Un profesionist care știe să pună cap la cap simptomele, istoricul tău medical și al familiei, felul în care trăiești și muncești trebuie obligatoriu consultat.
Antibioticele, descoperirea secolului XX
Spre deosebire de vaccin, antibioticul este mult mai tânăr, dar cu o evoluție foarte spectaculoasă. Dacă acum aproape o sută de ani puteai muri de sifilis sau chiar din pricina unui roșu în gât, astăzi acestea par floare la ureche. În 1942, marile companii farmaceutice americane începeau să producă pe scară largă penicilina, primul antibiotic sintetizat vreodată, de biologul scoţian Alexander Fleming, estimându-se (atunci) că speranţa de viaţă a omenirii a crescut cu 15%. Din păcate, abuzul de antibiotice a dus la inutilitatea lor, iar de aici până la neîncredere n-a fost decât un pas.
Bolile pe care le prevenim prin vaccinare au complicații grave, uneori debilitante și cu efecte pe întreaga viață. Deși vaccinurile nu sunt lipsite de riscuri (ca orice alt produs medical) și pot produce reacții adverse, acestea sunt rareori atât de grave și extrem de rar pot fi asociate exclusiv cu vaccinarea.
Poate fi ignorat vaccinul?
Nu, mai ales acea schemă obligatorie de vaccinare a copiilor. Și asta, pentru că e mai sigur să vaccinezi decât să speri ca băiatul sau fetița ta să facă forma ușoară a bolii pentru a dezvolta anticorpi. Ce mamă ar avea inima să-și lasă copilul să facă o… formă ușoară de poliomielită?! Sau de difterie. Sau chiar tuse, oreion? Ce înseamnă formă ușoară pentru copilul tău? Și când te gândești că totul a început din cauza unui medic, Andrew Wakefield, care în 1998 a publicat în The Lancet (publicație de specialitate britanică de foarte bună calitate) un articol în care semnala o posibilă legătură între colită, autism şi vaccinul ROR (rubeolă-oreion-rujeolă). A fost astfel suficient pentru a da apă la moară acelor guru care susțin că viața poate fi trăită și fără vaccinare. E adevărat, dar este mult mai scurtă!
Bill Gates, președintele Microsoft, și-a făcut un țel din eradicarea poliomielitei la nivel mondial. În urma acțiunilor Fundației Gates, doar 225 de copii s-au îmbolnăvit de poliomielită în 2012, comparativ cu 350.000 în 1998.
Citește și:
- Cum să salvăm situația când lovește constipația
- Autoimunitatea sau atacul organismului asupra lui însuși
- Mituri despre bronșită
Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr3/26.01.2017
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: pixabay.com