Esti aici
Femeia.ro > Sănătate > Fitness > Între foamea corpului și foamea minții

Între foamea corpului și foamea minții

Puține femei n-au ținut măcar o dată o dietă ori nu se simt mai mereu vinovate pentru ce și cât mănâncă. Oare n-ar fi timpul să facem pace cu noi și cu mâncarea? Să ne bucurăm de viață cu adevărat?

Răscolim internetul, citim articole, cărți, urmăm diete peste diete, totul în căutarea soluției-minune de a mânca fără a ne îngrășa. De fiecare dată ne promitem că nu mai facem, însă este suficientă o îmbucătură ca să nu ne mai putem opri.  O fi bine, o fi rău? Chiar ar trebui să ne simțim vinovate, adevărate păcătoase? Dr. Mihaela Bilic, prin noua sa carte
și acest interviu, ne ajută să facem lumină….

„Am avut impulsul de a mânca, am cedat, mă mustră conștiința.“ Cum ieșim din cercul vicios?

Pornind de la informația că este normal să fim mâncăcioși, lacomi, pofticioși, dezordonați, impulsivi, extremiști, nu ne vom mai mira că am mâncat. Mâncarea ne dă o stare de bine. Avem în jur exagerat de multă mâncare și suntem extraordinar de stre­sați, nefericiți, izolați, triști. Dacă nu avem altă bucurie, împăcare și împlinire, ne vom duce spre mâncare ca să reglăm în creierul nostru un echilibru biochimic vital. Este o legătură instinctivă, pe care nu o putem controla decât pe o perioadă scurtă și cu un efort teribil. Dacă nu umblăm la cauză, dacă nu aflăm ce anume ne-a dezechilibrat, atunci suntem într-o luptă care nu duce nicăieri, pentru că un instinct nu se poate schimba. Mâncarea este o sursă de satis­facție primară mereu la îndemână. Suntem construiți să fim atrași de mâncare, să putem mânca și când suntem sătui. Am fost construiți în vreme de restriște alimentară; organismul a fost programat să ia calorii din orice; așa am putut supraviețui, dar nu avem de unde să știm cum să ne oprim din mâncat. Orice mecanism de slăbit este de aceea nenatural, frustrant și foarte anevoios, nu suntem proiectați pentru asta.

Câți dintre cei care caută sfatul unui nutriționist sunt dispuși să înțeleagă că ei sunt singurii care dețin cheia schimbărilor, prin modificarea atitudinii?

Sub 10%, pentru că aceasta presupune curajul de a înfrunta problemele reale din viața ta. Subconștientul spune: nu am reușit în viață, nu sunt fericit din cauză că sunt gras. Avem pe ce da vina: pe mâncare. Dacă dăm la o parte problema asta, trebuie să ne confruntăm cu întrebările reale. Am putea fi obligați să acceptăm că există multe dezechilibre emoționale, de multe ori la nivelul creierului, care nu mai poate sintetiza substanțele care să-i aducă starea de bine și liniștea. Atunci, mi se pare firesc să apelăm la un psiholog sau psihiatru: nu totdeauna problemele din viața noastră sunt rezolvabile printr-un efort de voință propriu. Mulțumirea, împăcarea, liniștea influențează biochimia: dacă noi nu am descoperit, de data asta prin efort personal, sursele de la care să ne luăm energie sufletească pentru a face față unei zile, ne rămâne − din nou − mâncarea. Între echilibrul psihic și siluetă, alegem echilibrul psihic, deoarece silueta nu este vitală.

Cât la sută din meseria ta repre­zin­tă psihologie și coaching?

În ultimii zece ani, 100%. M-am simțit eliberată când am descoperit abordarea numită psiho­nu­triție, care există numai în Franța și în care problema îngrășării nu mai ține de calorii și combinații alimentare, ci principala problemă este de ce nu ne putem opri din mâncat. Când ne uităm într-o farfurie, nu trebuie să o descompunem în nutrienți, pentru că ne stricăm echilibrul profund. Dacă scoatem discursul medical din context și-l promovăm printre oamenii sănătoși, în mod automat, inducem o anxietate. A-i spune unui om că o mâncare este sănătoasă și alta nesănătoasă îl duce în absurd. Există numai chestiuni de cantitate și de frecvență: în nutriție „doza face otrava“. Nutriția nu ar trebui să însemne medicină, ci mai curând psihologie. Sufletul are nevoie de susținere și repa­rație; fiecare kilogram în plus este o boală a sufletului. Nimeni nu e obez de prea mult bine. Nu știm să tratăm sufletul, într-o societate cu abundență alimentară, dar cu carențe mari de inte­rac­țiune socială și, mai ales, de tandrețe și afecțiune, nevoi la fel de importante ca setea și foamea. Mâncăm pentru că avem nevoie de tandrețea mâncării.

Cât de important este să ne rela­xăm și să ne permitem plăcerea?

Plăcerea nu numai că trebuie permisă, dar trebuie să învățăm să fim exigenți cu ea. Spune-i mâncării din farfurie: „Convinge-mă să te mănânc!“ Mâncarea satisface toate cele cinci simțuri: văzul, auzul, atingerea, mirosul și gustul. Trebuie să facem din fiecare simț un judecător care dă note de la 1 la 10 pentru alimentul aflat în fața noastră. Vom observa că majoritatea produselor nu primesc nici nota de trecere: închideți ochii și evaluați ce mâncați și veți constata că vizualul face 80% din treabă, restul simțurilor sunt nesatisfăcute. Putem percepe intensitate și plăcere doar la primele 3-4 înghiți­turi, apoi receptorii se obișnuiesc și nu mai simt nimic, mâncăm… pe pilot automat, cu mintea. Dacă facem distincția între foamea corpului și foamea minții și ne folosim simțurile, ne vom putea satisface cu o porție mică.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de august 2018 a revistei Femeia.
Autor: Roxana Melnicu
Foto: istock

Comments

comments

Leave a Reply