Aparent fără nicio cauză anume, linia fragilă dintre realitate și imaginație se estompează la un moment dat și apar simptome spectaculoase: iluzii, halucinații și delir.
Tulburarea mentală se insinuează atât de încet, încât bolnavul nu-și dă seama că ea a apărut de mai mulți ani. Deseori, cei apropiați bagă de seamă doar atunci când simptomele devin din ce în ce mai frecvente. În alte cazuri, boala evoluează rapid. Unii o numesc boala tinerilor pentru că apare cel mai des între 16 și 30 de ani, mai devreme la bărbați decât la femei.
1% din adulți, la nivel global, suferă de schizofrenie.
Tablou simptomatic
Este o afecțiune care face dificilă viața socială a bolnavilor. Au probleme de organizare, de comunicare, de îndeplinire a sarcinilor zilnice. Și asta nu e tot. Unii bolnavi pot prezenta simptome clare, ații însă par că sunt în ordine până când încep să spună ce gândesc cu adevărat. Iată principalele simptome:
Iluzii – bolnavul are credințe false, poate avea iluzia persecuției sau de grandoare. Crede că alții îl controlează de la distanță sau că el are abilități extraordinare.
Halucinații – aude voci, vede anumite lucruri care nu există, gama halucinațiilor putând fi largă.
Gândire tulbure – sare de la un subiect la altul fără logică și discursul lui e greu de urmărit.
Lipsa motivației – e dezinteresat de muncă, de relațiile cu cei din jur, dar și de igienă sau treburi casnice.
Renunțare socială – se retrage din viața socială și deseori motivația este că îi va face rău cineva.
Dificultăți de gândire – nu se poate concentra, nu-și amintește lucruri, se exprimă greu și nu se poate organiza.
Cine sunt vinovații
Specialiștii cred sunt mai mulți factori implicați, însă pe primul loc se situează cei genetici, la care se adaugă factorii de mediu. Dacă unul din părinți a fost diagnosticat cu schizofrenie, riscul este de zece ori mai mare să faci boala. Un dezechilibru al neurotransmițătorilor, respectiv dopamina și serotonina, este implicat în declanșarea schizofreniei. Tensiunile din familie și experiențele stresante sau traumatice pot fi alte cauze. Marijuana și LSD-ul sunt cunoscute ca substanțe care duc la recidive în schizofrenie, iar pentru o persoană cu predispoziție la o boală psihotică utilizarea canabisului poate declanșa primul episod.
Schema ideală de tratament
Medicamentele antipsihotice nu sunt suficiente, dar combinarea lor cu sprijinul familiei și cu o psihoterapie cognitiv-comportamentală pot aduce pacientului o viață normală.
Cătălina Hogea, medic specialist psihiatru în cadrul Clinicii integrate de neurologie Neuroaxis
Pacientul nu conștientizează faptul că are nevoie de ajutor, deoarece își percepe halucinațiile ca fiind reale; de aceea, riscă să ajungă la medic foarte târziu. Diagnosticul presupune examenul fizic și o serie de teste clinice, inclusiv imagistice, pentru eliminarea suspiciunii unei afecțiuni neurologice sau a abuzului de substanțe narcotice.
Evaluarea psihologică este fundamentală și include dialogarea cu pacientul, cu membrii familiei sale sau cu persoane apropiate și completarea unor chestionare specializate, bazate pe scale de evaluare. Stabilirea diagnosticului de schizofrenie presupune eliminarea suspiciunii altor tulburări mentale și prezența timp de minimum șase luni a cel puțin două dintre simptome, precum și a problemelor majore de gestionare a vieții de zi cu zi.
Este important ca pacientul să nu întrerupă medicația, să nu facă schimbări fără indicația medicului și să nu consume alcool sau alte substanțe. Dacă indicațiile medicului sunt respectate, pacientul poate duce o viață normală. În schimb, dacă nu este tratată, schizofrenia poate duce la complicații serioase, de la incapacitatea de a-și menține locul de muncă sau locuința la automutilare sau sinucidere. Diagnosticarea și începerea cât mai devreme a tratamentului sunt vitale.
Oamenii se tem de un schizofrenic
Este povestea Oanei D., care la 19 de ani a fost diagnosticată cu schizofrenie. Se pregătea de facultate. Norocul ei a fost că familia a insistat să meargă la medic și a susținut-o. Părinții și frații au fost lângă ea și au înconjurat-o cu dragoste. A fost o parte din terapie, pe lângă medicație și discuțiile lungi cu un psiholog. „La început mi se părea că aud voci care îmi vorbeau urât, apoi că un bărbat mă urmărea, chiar și în apartament. Nu-i credeam pe ai mei când îmi spuneau că nu e nicio persoană străină în casă. De atunci părinții au început să se alarmeze. Uneori vorbeam aiurea, spuneam lucruri fără sens. Am început tratamentul și anul următor am intrat la facultate și acum mă pregătesc să termin masterul. Mi-a fost greu să-mi accept boala, dar cel mai greu este să o ascund de colegi pentru că oamenii stigmatizează un om cu o boală psihică, chiar dacă este ținută sub control. Și cred că o fac din teamă. Am nevoie de medicamente, dar și de dragostea celor apropiați și de multă odihnă.“
Citește și:
Articol preluat din ediția de iunie 2018 a revistei Femeia.
Autor: Luminița Tăbăran
Foto: pixabay