Ca un „cadavru însăilat“
Este esenţial ca, în secunda în care ţi se dă de ştire, să te urci în avion în cel mai scurt timp şi să ajungi la Bucureşti, pentru că timpul de ischemie în cazul organelor e scurt, iar cel mai scurt e în cazul ficatului: din momentul în care iese din organismul donatorului până ce intră în al primitorului, trebuie să treacă maximum patru ore. Anamaria era pe picioare când a primit vestea. Pentru că ştia care sunt procedurile, s-a bucurat doar pe jumătate. Există şanse ca ficatul să nu se potrivească ori să fie respins de organism. Apoi, sunt chemaţi la transplantare trei potenţiali primitori. Îl obţine acela care are cea mai mare nevoie, dar şi care e în cea mai bună formă. „Dacă mă duc la transplant tuşind, nu mă bagă în operaţie, pentru că săptămâna următoare voi muri de pneumonie“, îmi explică Ana. Cum se desfăşoară, de fapt, întreaga operaţiune, de prelevare şi transplantare? Anamaria îmi spune cu precizia unui expert: „Eu sunt de mult pe masa de operaţie, pregătită, dar încă netăiată, în momentul în care un alt medic, poate în alt oraş, prelevează organul donatorului şi pleacă spre mine. Bisturiul se atinge de pielea mea abia când au aterizat în Bucureşti cu ficatul“. Nu ştie cine i-a salvat viaţa, donatorii rămân anonimi – autorităţile încearcă astfel să evite traficul de organe. Ar trebui ca donatorul să aibă acelaşi sex cu primitorul, aproximativ aceeaşi greutate corporală şi să nu existe o diferenţă mai mare de zece ani între cei doi. În cazuri extreme, ca să nu condamne pacientul la moarte, medicii renunţă la aceste criterii.
Operaţia a durat nouă ore şi a rămas adormită încă 12. Când au dezintubat-o, arăta ca Robocop: avea cinci drenuri, pe unul dintre ele l-a purtat după ea timp de şase luni. A stat două săptămâni în blocul operator şi alte două luni au trecut până când a ieşit pe poarta spitalului şi nu s-a mai întors. Deşi ştia totul despre transplant, pentru perioada postoperatorie nu a pregătit-o nimeni. „M-am dus pe picioarele mele şi m-am trezit legumă. Eşti neputincios, nu te recunoşti, eşti străin într-un corp care nu-ţi aparţine. Mi s-a luat sânge şi de 15 ori pe zi. Aveam legat un cateter la jugulară, pe-acolo mă hrăneau cu cocteiluri de vitamine. Tăietura mea imensă mi-a amintit de cursul de medicină legală din facultate şi de unica autopsie la care am asistat. Arătam ca acel cadavru însăilat.“ După transplant a avut loc un episod de rejet (ficatul transplantat era respins de organism). Apoi a dezvoltat o supuraţie de plagă care a necesitat tratament local. După externare au apărut complicaţii care au impus reinternarea: pancreatită acută, depresie şi anxietate. Adevăratul tratament, cel care a dat roade, a fost faptul că a ajuns într-un final acasă.
Viaţă la schimb
Anamaria a făcut transplantul ţintit – ştia că abia după aceea va avea voie să aibă propriul ei copil. Dar, încă o dată, lucrurile nu s-au potrivit bine pentru ea. Din cauza sistemului imunitar slăbit, au apărut alte probleme. Abia în ianuarie 2013 medicii i-au permis să devină mamă. „După mai multe încercări fără rezultat, în intervalul ianuarie-aprilie, am făcut două inseminări în Timişoara, dar nici una nu s-a prins. În momentul acela, aveam aproape 35 de ani, n-am vrut să mai aştept şi am făcut dosar de adopţie. Am ştiut că am o datorie morală: am primit atâtea de la viaţă, era timpul să dau ceva înapoi. Am depus dosarul pe 5 iunie 2013, iar pe 17 iunie am conceput bebeluşul nostru.“ Au sistat procedurile pentru a se putea ocupa de sarcină, dar n-au renunţat definitiv la ideea de a adopta un copil. Părinţii îşi doresc pentru băieţelul lor şi o surioară. Experienţa prin care a trecut n-a demoralizat-o. A ajutat-o Zoli, dar şi firea ei extrovertită, veselă. „Boala nu m-a dărâmat, dimpotrivă, m-a îmbogăţit, am devenit un om mai bun, am învăţat să apreciez lucrurile pe care înainte le luam de-a gata, crezând că mi se cuvin“, îmi spune Anamaria. A avut şansa să cunoască cei mai buni medici – Irinel Popescu, Victor Zota, Mihnea Ionescu, Doina Hrehoreţ, Liana Gheorghe –, oameni care, împreună cu personalul auxiliar, pleacă de la muncă la două dimineaţa, iar la şapte se întorc în spital. „Mă consider privilegiată că am fost atât de aproape de aceşti oameni care, prin ceea ce fac, sunt nişte dumnezei pe pământ.“ Şi, chiar dacă nu se simte confortabil în postura de extraterestru, aşa cum spune că este privită când pomeneşte de transplant, acceptă să vorbească pentru ca alţii să conştientizeze că au o şansă. Nu doar şansa de a se însănătoşi, ci şi de a aprecia viaţa cât nu e încă prea târziu.
Şi-a pus în cui planurile de a deveni mămică, a luat în piept destinul nedrept şi a ieşit învingătoare dintr-o luptă pe care mulţi o abandonează înainte de-a începe.
A venit la întâlnire cu soţul ei, Zoltan, un uriaş blond cu ochi albaştri, care a sprijinit-o în toţi aceşti ani de grea încercare. În încăpere se mai afla cineva, o fiinţă mică, pe care am putut s-o ghicesc sub burtica gogoneaţă a Anei. E însărcinată în şapte luni cu băieţelul pe care şi l-a dorit de cinci ani încoace. Li se citeşte bucuria pe chip şi îmi dau seama că pentru un astfel de tablou aleg unii medici să-şi rişte viaţa, aşa cum au făcut-o în tragedia aviatică din Apuseni.
Un diagnostic necruţător
Când şi-a cunoscut viitorul soţ şi l-a întrebat cum îl cheamă, n-a fost prea încântată. „Zoltan şi mai cum?“ Nu era familiarizată cu numele său unguresc – e născută în Bănie şi, până să vină în Bucureşti la studii, a crescut în Giurgiu, un orăşel pe malul Dunării. „Zoltan Sebastian“, a răspuns acesta, iar chipul Anei s-a luminat. Sebastian, aşa voia să-şi numească băieţelul pe care visa să-l aducă pe lume la un moment dat. „Dacă aşa te cheamă, e clar, e un semn că trebuie să te iau de soţ!“ S-au căsătorit la opt luni după ce s-au cunoscut, şi-a urmat soţul în Arad şi, împreună, au început să-şi facă planuri pentru un viitor aşa cum doreau şi meritau. „Era în 2005, proaspăt căsătorită de trei luni, mutată în Arad de două luni, când m-a durut prima oară. Am crezut că e o colică biliară, dar am aflat ulterior că ficatul nu doare decât dacă ai cancer. Am început investigaţiile la un gastroenterolog din Arad, primul pe lista doctorilor mei de suflet. Am făcut analize de sânge şi, după o săptămână de spitalizare, unde mi s-a făcut inclusiv o endoscopie, am plecat la Bucureşti, către spitalul Fundeni, cu diagnosticul de hepatită cronică.“ Anamaria îşi aminteşte cum medicii au întrebat-o la un moment dat cât alcool obişnuieşte să bea, suspectând o ciroză toxică. A fost prima lecţie din lungul şir al umilinţelor la care te supune o boală fără răspuns. La Fundeni, după încă o săptămână de investigaţii, a primit diagnosticul, confirmat în ziua transplantului, de ciroză biliară autoimună primară. „Din motive necunoscute, anticorpii mei s-au activat şi s-au comportat cu organul propriu ca şi cum ar fi fost un corp străin, care trebuie înlăturat. L-au atacat şi l-au distrus în timp“, îmi explică Anamaria.
E ca o loterie, nu se ştie în amănunt ce anume declanşează această afecţiune cumplită. Medicii i-au spus că este vorba de un cumul de factori, iar cel genetic se află printre ei. Degeaba şi-a făcut analize de-a lungul anilor – deşi acestea ridicau de ceva timp semne de întrebare, nimeni nu s-a sesizat. Ai şanse doar dacă ajungi la timp pe mâna unor medici pricepuţi; altfel, mori cu zile, îmi dă de înţeles femeia din faţa mea. Imediat ce a aflat diagnosticul, toţi membrii familiei au fost supuşi unor analize specifice. Aşa au aflat că sora ei suferea de aceeaşi boală, numai că, datorită Anei, a descoperit-o în fază incipientă şi o ţine sub control pe cât posibil.
La un an de la primele investigaţii, i s-a întocmit dosarul de transplant. Venea la Bucureşti o dată la trei luni pentru a afla evoluţia bolii. „Pentru mine, primul an de la diagnosticare a fost cel mai dificil. Când doctoriţa de pe secţie a pronunţat cuvântul ciroză, nu mi-am dat seama cât de grav e. Când mi-a zis şi de transplant, m-am înfuriat. Ulterior, am înţeles că, prin agresivitate, îmi acopeream vulnerabilitatea. Tocmai începusem serviciul, dar s-a ales praful de el – mă angajaseră pe o perioadă determinată şi nu aveau nici un motiv să prelungească contractul unui om bolnav.“
„E nevoie de un soi de selecţie naturală“
„Forţa şi tăria de caracter le moştenesc de la mama şi de la bunica paternă – ele sunt modelele mele în viaţă. Când a aflat diagnosticul, mama mi-a zis că sunt o luptătoare şi să fac ce am de făcut. Aşa că m-am luptat cum am ştiut mai bine. La scurt timp, am înţeles că în spitale e necesar şi un soi de selecţie naturală. Sunt mulţi bolnavi care se lasă păgubaşi şi se duc să moară liniştiţi în paturile lor. Eu m-am certat cu medicii, ne-am supărat, ne-am împăcat, dar am reuşit să-i conving că vreau să trăiesc.“
Soţul ei, Zoltan, i-a fost norocul, echilibrul şi tăria. S-a întrebat de multe ori ce s-ar fi întâmplat cu ea dacă ar fi venit într-o zi şi i-ar fi spus: „Gata, am înghiţit mai mult decât pot să mestec, oi fi tu frumoasă, ne-om iubi, că doar suntem în luna de miere, dar să accept o situaţie ca asta pe viaţă… “ Un asemenea diagnostic dă peste cap vieţile tuturor celor din jur. Anamaria a ezitat când soţul i-a propus să renunţe la chirie şi să cumpere un apartament. Oare va mai fi lângă el peste 20 de ani, la scadenţă? L-au luat pe numele lui, pentru că boala şi lipsa locului de muncă nu făceau din Anamaria un client îndrăgit de bănci. Apoi s-a pus problema copilului. Medicii i-au spus că este exclus să vorbească despre o sarcină înainte de transplant. Zoli a alinat-o din nou: „Dacă o să avem copii, foarte bine, dacă nu, tu o să fii copilul meu“. „Am înţeles atunci că Dumnezeu te supune unor încercări, dar îţi dă şi mijloacele necesare să treci peste ele. Susţinerea omului de lângă mine a fost esenţială. Asta şi, de asemenea, faptul că m-am informat. Am căutat pe internet, am cerut explicaţii medicilor şi, căpătând informaţii, am căpătat control asupra bolii.“