Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Lifestyle > Alergatoare de cursa lunga

Alergatoare de cursa lunga

 

Minunea, dincolo de alergare

Irina Chirescu, 31 de ani, căsătorită, economist, un copil

Irina este o fire tonică, plină de energie. Când ne-am întâlnit, am văzut şi de unde i se trage optimismul: o frumuseţe de fetiţă, Ioana, de cinci luni. Şi o familie la fel de optimistă. Cu toţii, mândri de Irina lor. Pentru ea, alergatul este chiar încercarea de a fi mereu mai bun şi mai bun.

De slăbire

Am început să alerg din dorinţa adolescentină de a scăpa de câteva kilograme în plus. Nu m-am dus cu plăcere pe stadion, mai mult trasă cu forţa de sora mea, cea care mult timp mi-a fost parteneră de alergare în miile de kilometri făcuţi de atunci. La început, au fost câteva ture chinuite, dar numărul lor a tot crescut, fiindcă simţeam că mai pot. 

Primul maraton

Se spune că nu eşti un alergător complet până ce nu participi la un maraton. Am făcut-o, fiind curioasă cum este să-ţi depăşeşti propriile limite, iar timpul scos, trei ore şi 23 de minute, a fost peste aşteptări. Era o zi de toamnă rece şi mohorâtă, ploua mărunt şi, din toate condiţiile de antrenament, ploaia îmi era cea mai antipatică. Primii 10 km au trecut pe nesimţite, aveam energie, mă simţeam confortabil. Nu am zăbovit la puncte de alimentare, nu simţeam nevoia. Mai zăream prieteni printre alergători şi ne încurajam reciproc. După încă 10 km, eram tare curioasă să văd care mi-ar fi fost timpul la semimaraton – deh, vechile ofuri nu se uită. Într-un şir lung de socoteli cu cât am scos („trebuie să fi fost peste o oră şi 30 de minute“), au mai trecut kilometri buni. Deodată, am început să simt cum devine din ce în ce mai greu, nu mai eram atât de sprintenă, mă încerca o durere de şold. Era greşeala mea şi ştiam că luasem toate curbele cu mişcări scurte, bruşte. Trecusem de km 30, pragul considerat a fi unul psihologic, dincolo de care cursa devine o adevărată provocare. Pentru mine însă, durerea era marea provocare. Mă întrebam de ce alerg, endorfinele erau departe de mine, însă abandonul nu era soluţia, nu atunci, nu acolo. Am auzit atunci o încurajare: „Hai, Irina, hai că poţi!“ Nu am întors capul, dar am recunoscut vocea, era Marian Chiriac. Fusese delegat îngerul meu păzitor, aşa că l-am rugat s-o ia înainte, paşii lui în alergare îmi distrăgeau atenţia de la toată suferinţa. Pe ultimii metri, nu mi-am mai zărit îngerul. Ultimul strop de energie l-am risipit pentru linia de final, pentru câteva secunde în minus, un zâmbet de victorie, pentru cei ce mă aşteptau dincolo de finiş şi, cine ştie, pentru o poză reuşită.

Am alergat până în ultima zi 

Recunosc cu mândrie că am alergat de 4-5 ori pe săptămână, în medie 70 km/săptămână, până în ultima zi de sarcină. Considerată un exemplu de urmat sau judecată pentru imprudenţă, cred că se poate. Atât timp cât îţi asculţi propriul corp, eşti sub supraveghere medicală şi urmezi un stil de viaţă sănătos, adecvat ţie, nimic nu te împiedică să alergi chiar fiind gravidă. Nu mi-a fost uşor, spre sfârşit mă simţeam umflată, greoaie, deşi nu am luat în greutate decât 10 kg, de care am scăpat repede imediat după naştere. Am fost norocoasă să am un bebe care să mă lase să fiu la fel de activă ca înainte, fără dureri ori modificări în dezvoltarea sarcinii. Ioana este sănătoasă, veselă şi foarte sportivă. S-a tot glumit că este campioană încă din burtică, a primit deja o pereche de adidaşi şi cred că va fi la fel de activă ca mine, ca noi.

3 întrebări pe fugă

Cine te-a dus pe stadion? Mama, de când am învăţat să merg…
Care a fost prima cursă? Maratonul DHL 2009, unde am alergat ştafeta, cu echipa de la Ambasada Franţei. 
Ai un plan pe mai departe? Sper să-mi pot bate, în viitorul apropiat, propriul record la semimaraton.
 

 

 

Scriitorul care mi-a schimbat viaţa

Mădălina Amza, 27 de ani, căsătorită, psiholog

Mădălina e o brunetă cu un aer romantic, potrivit cu toamna frumoasă de afară. Sportivă? Parcă nu se asortează privirea aceea visătoare cu efortul susţinut pe care trebuie să-l faci când alergi kilometri. Şi totuşi… Aşa visătoare cum e, Mădălina aleargă fericită kilometru după kilometru. Şi povesteşte cu emoţie despre performan]ele ei.

Nu m-am omorât niciodată cu sportul 

Ţin minte că în şcoală mă terorizau săritura la capră şi proba de rezistenţă, unde trebuia să alergăm pe o distanţă de aproximativ 800 de metri. Nu aveam în familie pe nimeni pasionat de sport, aşa că nu vedeam nimic în neregulă cu stilul meu de viaţă. Până în urmă cu vreo trei ani. Într-o zi, mi-a picat în mână „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă“, un soi de volum autobiografic în care Murakami povesteşte într-un mod foarte cald despre pasiunea lui pentru alergare şi influenţa pe care aceasta a avut-o asupra vieţii şi personalităţii lui. Cartea m-a ajutat să scap de câteva prejudecăţi – de exemplu, aceea conform căreia un om obişnuit nu poate alerga un maraton.

Alergarea nu se potriveşte oricui

Asta spune Murakami. S-a întâmplat ca mie să mi se potrivească, pentru că sunt un om care trăieşte mult în capul lui şi nu mi se pare plictisitor să petrec o oră sau mai multe de una singură. Prima alergare mai lungă de 5 km a venit cumva de la sine. După câteva săptămâni de antrenamente, am constatat că îmi este din ce în ce mai uşor, iar într-o seară am decis să alerg mai mult decât până atunci. Am parcurs vreo 8 km şi am rămas surprinsă de cât de uşor mi-a fost.

Primul maraton

A venit la mai puţin de un an după ce m-am apucat de alergat şi rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri. Deşi singurul obiectiv fusese să-l termin, am scos un timp decent pentru un prim maraton şi am experimentat senzaţii foarte interesante. De exemplu, după km 30, a început să-mi fie din ce în ce mai greu să alerg şi îmi puneam problema să-l termin în mers. Am mai rezistat totuşi o bucată de drum şi, cu vreo 5 km înainte de finiş, am avut revelaţia faptului că o să reuşesc să duc la capăt primul maraton, ceva ce nu cu mult timp în urmă mi se părea imposibil. Acela a fost momentul în care brusc m-au lăsat toate durerile şi am intrat într-un fel de transă ce m-a ajutat să cresc viteza şi să termin în forţă. Ba chiar, după ce am trecut linia de finiş, mi-a părut rău că am terminat, pentru că mă simţeam la fel de odihnită ca la început. Cred că acea mică frustrare mi-a alimentat dorinţa de a merge mai departe. Am observat că, după ce oamenii scapă de bariera asta mentală (să alergi 42 km e imposibil), vor şi ei să încerce. Am tot mai mulţi prieteni care se apucă de alergat şi îmi cer din când în când sfatul. Pe care, desigur, îl ofer cu multă bucurie.Acum, eu ştiu ce pot, aşa că alerg numai atunci când am chef şi atât cât îmi face bine.

3 întrebări pe fugă

Ce s-a schimbat de când alergi? Mi-am dat seama că nu-mi mai e teamă să vorbesc în public. Cu meseria mea, era o problemă!
Vrei copii? Nu. Sunt fericită cu viaţa pe care o am şi deocamdată nu vreau s-o schimb.
Prieteni noi? O mulţime.

După atâtea poveşti şi îndemnuri la alergat, după ce le-am cunoscut pe cele trei maratoniste de plăcere, mă gândesc serios că trebuie să încerc şi eu măcar o tură de părculeţ. Mai ales că, în timp ce scriu, o colegă vorbeşte înflăcărată la telefon cu o amică pentru a o convinge să-i fie parteneră la Maratonul Internaţional Bucureşti din 5-6 octombrie.

Cu vremea, mi-am dat seama că e treabă serioasă. Oamenii ăia chiar iau în serios alergatul. Am fost intrigată. Nu pentru că nu mi-ar plăcea sportul, dar nu prea pricep cum e să alergi aşa kilometri întregi – nu tu un gol, un punct, o privelişte, doar tu şi fuga. Mi-am pus în minte să caut nişte alergătoare de plăcere, să înţeleg cum şi ce se petrece în suflet şi în trup. Am dat peste lumea celor care şi-au propus (şi au reuşit) să-şi depăşească limitele, ajungând să vadă lumea altfel. Cele trei fete cu care am vorbit şi-au schimbat atitudinea, relaţia cu oamenii, au devenit mai puternice, mai frumoase, mai bune, mai… Iar asta numai datorită alergatului.

Nu poţi face sport, fie şi amator, fără perseverenţă şi disciplină

Bogdana Diaconu, 33 de ani, necăsătorită, PR la Raiffeisen Bank, fost consultant politic

Când eram mititică, bunica, mai glumeaţă, avea o vorbă: să nu alergi niciodată după bărbaţi sau după autobuz. Mai mare fiind, când au început probele de rezistenţă la şcoală, îmi spuneam: dacă după autobuz nu e cazul să alergi aşa, degeaba, de ce să o faci? O făceam, dar cu un efort considerabil. Şi fetele astea? De ce aleargă? Bogdana, cu un aer intelectual-corporatist, îmi zâmbeşte larg şi-mi explică teoria cu endorfinele. Şi sănătatea. Şi toată fericirea pe care o simţi după o cursă terminată cu bine.

Sportul era o constantă în viaţa mea 

Mama a fost profesor de înot, motiv pentru care toată copilăria am petrecut la fel de multe ore la şcoală şi în bazin sau în sala de sport. Am amintiri foarte dragi despre acea perioadă, în care am învăţat ce înseamnă competiţia, ce frumoasă e victoria şi ce mult ai de învăţat dintr-o înfrângere.

Senzaţia de fericire 

Până acum mai bine un an, nu făceam nici un fel de sport în mod regulat. E drept, mergeam mult pe jos, iarna plecam la schi, înotam. Dar atât.  Mama şi sora mea au trecut, cam în aceeaşi perioadă, prin clipe foarte grele: amândouă, la interval de câteva luni, au fost diagnosticate cu cancer. Extrem de optimiste, au învins boala. Mi-am zis că trebuie să fac şi eu ceva, să lupt cumva, să port şi eu o greutate. Când un bun prieten m-a întrebat dacă nu vreau să-l însoţesc la o alergare uşoară în parcul Herăstrău, am acceptat, iar când după 3,5 km parcurşi, care n-au fost deloc uşor de dovedit, am retrăit acea plăcută senzaţie de fericire care-ţi inundă corpul după un efort fizic susţinut.  Şi mi-am spus că alergatul va fi „greutatea“ mea.

Semimaratonul 

După câteva luni de alergare, a venit prima competiţie la care aş fi vrut să mă înscriu pentru proba de semimaraton (21 km). Cu mult regret însă, înainte de concurs mi-am dat seama că nu ar fi indicat să alerg o astfel de distanţă când eu abia mă simţeam în stare să fac jumătate din ea. Am alergat atunci 10,5 km, care mi-au confirmat că a fost o decizie corectă să nu mă fi avântat la mai mult – i-am terminat cu greu, trăgând de mine. Şi iată-mă în luna mai 2013 uşor dezamăgită, dar pregătită să fac pariul cu mine că, până în octombrie (când are loc Maratonul Internaţional Bucureşti), mă voi antrena ceva mai tenace. Mi-era clar unde greşisem şi ce trebuia să schimb – nu poţi face sport, chiar şi ca amator, fără perseverenţă şi disciplină. M-am înscris  la programul Primul Maraton şi, începând cu a doua jumătate a lunii mai, am început să alerg după un program strict, creionat de Marian şi Gabi, cei doi antrenori care ne ghidează pentru marea provocare din octombrie.

Durerea te motivează 

Am învăţat foarte mult despre disciplină, determinare, cum durerea te poate face să vrei să renunţi, dar tot ea te motivează să continui, despre fericirea lucrurilor mărunte şi împlinirea lucrului făcut cu sudoarea ta, satisfacţia de a-ţi depăşi propriile limite şi dorinţa de a ţinti tot mai sus. Nu mi-e ruşine să recunosc că deseori am vrut să renunţ să mă mai antrenez pentru maraton. Pe de o parte, pentru că alergările, a căror distanţă a tot crescut, mă solicitau tot mai mult, iar pe de alta, fiindcă nu am reuşit să scap de frica de a nu fi în stare să duc proba la capăt. În astfel de momente, cele care îmi dau tărie să merg mai departe sunt mama şi sora mea, două luptătoare adevărate, care mi-au demonstrat că ambiţia, voinţa de fier şi speranţa pot face minuni. 

3 întrebări pe fugă

Ce-ai face într-o zi liberă? Aş alerga, evident, dar aş şi citi, aş merge la cinema, aş bricola, aş înota, aş schia.
De ce nu eşti căsătorită? Sunt norocoasă să am, de peste nouă ani, o relaţie clădită pe multă înţelegere şi susţinere reciprocă. Nici nu-mi doresc mai mult. 
Cum împaci slujba cu pasiunile? Am o agendă bine pusă la punct şi încerc să nu mă abat de la ea.

 


Lasă un răspuns

Sus