Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Calatorii si vacante > Balcic, inima mea

Balcic, inima mea

Un golfuleț strâns din toate părțile de dealuri (că munți nu le poți spune) de calcar, case acoperite cu țiglă roșie înșiruite pe coastele lor, mare limpede, chiar dacă… neagră, și mulți, foarte mulți bolovani.

Adaugi multă vegetație, de la trandafiri la bălării, un castel și o grădină botanică și obții un orășel pe vremuri celebru, acum doar romantic pentru cei cărora le plac poveștile, pe numele lui Balcic. Îl știu din romanele adolescenței, mai apoi din povestirile despre familia regală. Mi-am dorit dintotdeauna să-l văd, să pășesc pe urmele reginei, să aud măgarii și poate muezinii.

Greu la deal, frumos la vale

Am ajuns după un drum de șase ore, atât faci cu autocarul (chiar și cu automobilul, având în vedere că stă ceva mai mult în vamă). Drumul relativ plicticos și ocolit, fără chestii senzaționale, dacă nu pun la socoteală blocurile comuniste din Russe, absolut îngrozitoare, dărăpănate, imense, așezate parcă în pustie. În Varna, am avut senzația că m-am întors în timp, într-o Eforie Sud de pe la începutul anilor ’80. Într-un final, Balcicul. Deodată totul s-a schimbat. În dreapta, jos de tot parcă, marea. În stânga, dealurile de calcar, cu case cu țugui roșu din țiglă. În primele două zile, bucuria de a coborî spre mare a fost umbrită de gâfâitul la urcatul spre casă. Apoi ne-am obișnuit. Și eu, și inima mea nedeprinsă cu eforturi de tipul ăsta.

Contraste îndulcite

Casele din Balcic, mai vechi sau mai noi, păstrează aerul de sfârșit de secol XIX, început de secol XX, când orășelul era, pe de o parte, înfloritor port cerealier la Marea Neagră, iar pe de alta, un fel de loc la modă pentru boema românească: pictori, scriitori, poeți nefericiți se refugiau la Balcic pentru lumină, inspirație și, de ce nu, o vizită la Castelul Reginei. Spre periferie se văd ruinele. Ale unei bună-stări utopice, ale vechilor hoteluri comuniste. Acoperite și ele elegant de iederă și liane, de trandafiri sălbatici și glicine, ca-ntr-o încercare de pavoazare. Nimic bătător la ochi, doar victoria pe față a naturii asupra ruinelor.

Regina și castelul

Castel care a devenit emblema locului, regină pe care o iubesc deopotrivă localnicii, cei mai mulți turco-tătari, bulgarii și românii. De altfel, castelul însuși e o combinație a celor trei culturi: un foișor care seamănă cu un minaret, piatra albă de calcar folosită de bulgari la ridicarea caselor, bârne din lemn ca pe la noi.

Cățărat pe faleza înaltă, cu o fereastră imensă spre mare, castelul este de fapt o vilă mai măricică. Elegant, simplu, cu o grădină de vis, cu vilișoare mai mici răspândite ici și colo. Grădinile palatului, absolut superbe. Și chiar dacă într-o oră ai terminat, constați că ai veni și mâine, și poimâine.

Grădinile, superbele

Și după plaja de dimineață – un pic cam înghesuită, ce-i drept, pentru că asta e nevoia Balcicului, plaje mici și bolovănoase – o pornești din nou spre grădini. De data asta, o cotești spre grădina botanică, unicat în Europa de Est datorită colecției absolut impresionante de cactuși. Din nou bucurie și răcoare, priveliște magnifică spre mare și cactuși o mulțime. Balcicul e prietenos cu toată lumea. Vrei și-un pic de fițe? Se rezolvă. Hoteluri cu plajă amenajată și piscină, cu SPA de toate felurile și mâncare de la toate neamurile. Ba chiar încercuite și împrejmuite de nu vezi mulțimea de-afară. Vrei mai ca toată lumea? Simplu, pentru că prețurile în Balcic sunt mai rezonabile decât în stațiunile rezonabile din România. Iar în Balcic se vorbește românește ca în România.

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.23/12.06.2014.

Autor: Irina Tudor Dumitrescu

Sursa foto: Aurelian Dumitrescu


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus