Esti aici

Dulcea Bucovină

Vorba, dealurile, mersul oamenilor și al animalelor, pernele și lumina soarelui, totul e molcom, dulce, așezat, de parcă ar avea înainte întreaga eternitate.

Acum ceva vreme, m-am hotărât să încerc și alt fel de la munte decât Valea Prahovei, Brașov, Transfăgărășan. Am întins harta și am hotărât: să fie Bucovina, să fie Ceahlăul. E adevărat că din București drumul e un pic cam lung, dar un tren de noapte până-n Piatra Neamț rezolvă problema. Pleci pe răcoare, dormi ca-ntr-un leagăn, ajungi tot pe răcoare. De la început îți spun că nu am intenționat un tur al mănăstirilor. Mi-am propus doar drumeții, munte, pădure, aer. Și aproape am reușit!

Piatra și Cheile

E complicat să fii în Bucovina și să ocolești mănăstirile. Se pare că Mușatinii, de la Alexandru cel Bun la Ștefan cel Mare și de la Bogdan al III-lea la Petru Rareș, nu s-au lăsat până n-au ctitorit măcar o mândră mănăstire. Ca să nu fiu foarte tentată să mă pierd printre frescele de la Sucevița, Moldovița, Voroneț, am pornit din Piatra spre Bicaz. Am vrut munte doar, nu? Drumul este fabulos, chiar dacă, Doamne ferește, ai rău de mașină. Pentru că peisajul îți ia respirația și uiți cu totul de ce te-ai apucat să mesteci ghimbir. Odată ajuns în Bicaz, ai două variante de drum: înainte, prin Cheile Bicazului, ori la dreapta, spre Durău și Parcul Național Ceahlău. Nu rata Cheile!

Monument al naturii, singurul canion din Europa, arie naturală protejată, ce mai, Cheile Bicazului nu trebuie ocolite sub nicio formă! Și dacă tot ai luat-o pe drumul ăsta, stai măcar o noapte la Lacul Roșu, chiar dacă părăsești un picuț dulcea Bucovină. Este monument al naturii, un lac cu totul și cu totul special, format în urma unei uriașe alunecări de teren. Legenda spune că ăsta este motivul pentru care ar fi roșu: surparea și aluviunile au acoperit un sat, cu tot cu oameni și animale. E vorba doar despre oxid de zinc, dar legendele sunt întotdeauna mai frumoase decât realitatea.

Înapoi spre Ceahlău

Și-acum, spre cel mai frumos loc din Bucovina în care am fost eu vreodată: Durău. Pensiuni simpatice și chiar un hotel. Și, cel mai important, priveliștea pe care n-o vei uita niciodată. Cu muntele în spate, colinele molcome în față, lumina dulce a apusului mângâind căpițele dese și casele rare, cu câte o coamă de deal pe post de curte, gâze de tot felul, șopârle agile și vreo rădașcă gânditoare, cum Dumnezeu să nu devii poet în locurile astea?

De aici, din Durău, ajungi, dacă nu lenevești prin vreo poiană aromitoare, în locuri pline de povești și smerenie. De la cascada Duruitoarea – drum scurt prin pădure, dar cam abrupt –, după ce te răcorești nițel și te umpli de frumusețea apei cântătoare, poți urca spre Schit, locul unde sihaștrii se simțeau mai aproape de Dumnezeu. În altă zi, te poți duce în Poiana Maicilor, iar de-acolo să pornești spre Izvorul Muntelui, traseu de unde vezi toată Bucovina până hăt departe, spre secuime.

La Văratec

Într-una din zile, spre sfârșitul vacanței, poți lua microbuzul până la Văratec. Să stai măcar o oră la mănăstire, ascultând povești despre Veronica Micle, bând o cană cu apă vie din fântână și-apoi fuguța la vreun han din zonă să guști specialitatea locului: pui cu smântână.

Citește și:

Țara Hațegului, ţara misterelor

Doamnele de la Mogoşoaia

Cheia dintre munți

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.30/30.07.2015

Autor: Irina Tudor Dumitrescu

Sursa foto: pixabay.com


Sus