Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Calatorii si vacante > Giethoorn, un sat ca-n povești

Giethoorn, un sat ca-n povești

Știu, pare un clișeu, dar, crede-mă, micul sat olandez arată exact ca-n ilustrațiile cărților de copii. Pare de-a dreptul ireal. Și în perioadele foarte aglomerate, perioadele în care aproape tot mapamondul e în vacanță (august, de pildă), pare de-a dreptul un spectacol special pus în scenă pentru turiști.

Mica așezare are o istorie veche de aproape un mileniu. Iar pentru că tot i se spune Veneția Nordului, și începuturile seamănă: oameni care au căutat refugiu în zonele mlăștinoase de lângă mare. Dar, dacă venețienii au început cu negoțul de sare și au ajuns una dintre cele mai mari puteri maritime la un moment dat, fugarii din Giethoorn au început prin a fi mineri de suprafață și au ajuns să trăiască fericiți într-unul dintre cele mai frumoase și liniștite locuri din lume.

Coarnele de capră

Numele localității vine tocmai de aici. Când au ajuns în aceste locuri, primii refugiați au găsit turbă din belșug și coarne de capră pe suprafețe uriașe. Se pare că, la sfârșitul secolului al XII-lea, fusese un mare deluviu care a omorât animalele, ale căror coarne i-au impresionat pe oamenii care au dat nume locului: Geytenhorn (în engleză, goat horn, cornul caprei). Cu vremea, caprele au dispărut, și din zonă, și din nume. Nici minerii nu mai sunt mineri, pentru că turba s-a terminat de mult și ei s-au transformat în fermieri, iar de prin anii ’50, turismul a bătut orice altă ocupație.

Du-te-vino pe canal

În Giethoorn nu există mașini și nu prea există străzi. Doar câteva alei, să le spunem, pe care se poate merge pe jos sau cu bicicleta. Canalele pe care se circulă nu au mai mult de un metru adâncime, așa că nici bărcile nu sunt prea impozante. Doar podețele care fac legătura între zecile de insule pe care sunt ridicate gospodăriile localnicilor sunt înalte cât să treacă o barcă cu tot cu încărcătura de turbă. Pentru că așa a fost ridicată așezarea: cu cât veneau mai mulți mineri, cu atât mlaștinile și lacurile se transformau în uscat străbătut de canale.

Casa mea, podul meu

Dar să-ți povestesc cum e acum. Eu am ajuns aici – cadou de ziua mea de la prieteni – cu mașina, din Haga, un drum (în treacăt fie spus, în Olanda autostrăzile sunt cam la fel de dese cum sunt la noi drumurile naționale) de două ore și un pic. Se poate ajunge și cu trenul, până în Steenwijk, iar apoi cu un autobuz. În fine, am ajuns! La intrare, canalul cu zeci (nu exagerez) de puncte de închiriat  bărci: personale, adică te plimbi cam cum te taie capul și tu conduci, sau cu însoțitor, nițel mai măricele. Nu te arunca să cumperi bilete de la prima casă, e cea mai scumpă, în rest, șase euro de persoană pe circuitul care durează cam o oră. După vreo zece minute, intri deja în Țara poveștilor. Case vechi de 200 de ani (cumperi casă aici, e obligatoriu s-o păstrezi așa cum e pe dinafară), acoperite cele mai multe cu stuf. Gazon impecabil și hortensii. Dumnezeule, pare raiul hortensiilor locul ăsta: verzui, albe, mov, lila, roz, de toate culorile și felurile. Pe mai toate podețele, inscripția „acces interzis, proprietate privată“. Pentru că, odată ce cumperi casa, cumperi și podul. Sau jumătate din el, dacă deservește două case. Și TU ai grijă de el!

580 la 1

Cam ăsta e scorul, din ce-am aflat de la ghidul nostru cel simpatic, între turiști și locuitori. Populația Giethoornului este de 2.600 și ceva de locuitori. Iar turiști sunt, în medie, un milion și jumătate anual. Eu am prins perioada de care vorbeam la început, așa că, mai mult ca sigur, erau de zece ori mai mulți turiști decât locuitori la momentul respectiv. Dar s-au obișnuit sau cel puțin așa părea – lumea era ca un viespar și oamenii își vedeau liniștiți de-ale lor: un grătar, reparații la o barcă, cumpărături, apostrofat copii. Mai într-o margine a satului, se află și un fel de sat de vacanță. Mai multe case de vacanță, străduindu-se să nu iasă prea tare în evidență, pe care le poți închiria cu aproximativ 90 de euro pe noapte (au 4-6 locuri și bucătărie). La nebunia asta, ai crede că distracțiile-s cam scumpe. Ei bine, nu. Cel puțin mâncarea, berea și suvenirele sunt cam la fel ca în toată Olanda.

Când trece vara

Sau măcar perioadele aglomerate. Atunci ar fi ideal să te plimbi pe canale. Ghidul de care vorbeam mai sus povestea că fermierii au obiceiul să traverseze vacile dintr-o parte în alta a canalului principal cu barca. Cred că e cu adevărat spectaculos, la fel cum sunt și rațele care se iau la întrecere cu bărcile, și Casa Profesorului transformată în muzeu, și restaurantul Fanfare – așa s-a numit filmul care a făcut locul celebru în anul 1958 –, și mica biserică protestantă.

Canalul principal are 7,5 km lungime și este tăiat de aproximativ 50 de poduri. Lacul din apropiere este și el tot artificial și foarte-foarte rece.

 

Citește și:

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr40/06.10.2016
Autor: Irina Tudor Dumitrescu
Sursa foto: pixabay.com

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus