Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Calatorii si vacante > Prin Tara Uriasilor, in Maramures

Prin Tara Uriasilor, in Maramures

Când spui Maramureş, te gândeşti, neapărat parcă, la coconii cu obraji îmbujoraţi şi opinci mai mari ca ei, la fete cu fuste ca albinuţele şi biserici cu turle sumeţite spre cer.

Un clop „din paie“, o poartă maramureşeană şi, pentru cunoscători, o ţiteră completează imaginea (să nu-i spunem clişeu) despre Maramureş a turistului. Când ajungi acolo, pe lângă peisajele care-ţi taie răsuflarea de atâta frumusețe, vei vedea cum celebrul rustic este cotropit de modernitate, cum porţile cele mari şi frumoase apără case semeţe cu ferestre din termopan şi antenă de satelit, cum carele au fost de mult înlocuite de BMW-uri (chiar dacă la mâna a doua, foarte bine întreţinute), cum fetele în costumele de duminică se cocoaţă pe tocuri „de doişpe“, umblând însă la fel de dezinvolt ca-n opinci. Şi-atunci, vei zice, ce să mai căutăm acolo? Putem vedea aşa ceva şi în oraş! Ei bine, satele din Maramureş s-au modernizat, da, dar numai la drumul mare.

Iza, Ieud, Bârsana

Mai pe dealuri, mai spre păşuni, viaţa şi obiceiurile au rămas aceleaşi ca în urmă cu un veac sau două, ba poate chiar mai multe sute şi mii de ani. Aşa cum au făcut în vremea romanilor, când locuitorii de aici erau ultimii daci liberi, când au împrumutat civilizație de la coloniștii romani de peste munţi, dar fără să se lase cuceriţi, aşa fac şi acum, când se adaptează mileniului III fără să uite că sunt urmași ai dacilor liberi. Bisericile din lemn, deși s-a tot vorbit de ele, chiar dacă sunt şi la Muzeul Satului, trebuie vizitate. Mici, cu turle zvelte gata să atingă norii, bisericile maramureşene – nouă dintre ele, printre care Bârsana, Ieud, Valea Izei, aparțin patrimoniului UNESCO – erau construite în aşa fel încât să poată fi urcate repede într-un car şi mutate. Încă se slujeşte în bisericile vechi, iar femeile mai în vârstă stau afară, cu urechea lipită de bârne, ca să asculte slujba.

Fata ultimului uriaş

Se spune că partea românească a Maramureşului a fost întemeiată de uriaşi. Aici, înainte de potopul cel mare, trăiau numai uriaşi, nici nu se văzuseră oameni ca acum. Încoace, când stirpea se cam stinsese, fata ultimului uriaş a venit ţinând doi oameni în palmă – îi găsise când ieşise să se joace. „Ce-s arătările astea, tată?“ „Aceştia vor stăpâni lumea, pune-i la loc.“ I-a spus, dar s-a îndrăgostit de unul dintre omuleţi, rugându-se apoi fierbinte să o ajute divinitatea să nu mai fie aşa de mare, ca să se poată mărita cu omul ei. Ruga i-a fost ascultată, nunta ţinută, iar copiii lor au fost primii locuitorii ai Rozalvei, locul unde Rozalia, fata uriașă, a găsit omul de care s-a îndrăgostit. Rozalvea este unul dintre cele mai frumoase sate moroşene şi, dacă ai răbdare, vei auzi pe aici multe alte poveşti despre uriaşi.

O nuntă moroşană

Nunţile se ţin ca pe vremuri, cu mire şi mireasă, desigur, cu socri şi naşi, evident, dar şi cu vornicel, cantonier, femeie cu găina. Ţin minte că aveam doar câţiva ani când am văzut un documentar despre voalul miresei moroşene: o adevărată operă de artă – din cosiţele fetei şi mii de mărgele colorate. Coafura-voal poate dura şi o zi, două. Da, încă se ţine acest obicei, şi nu numai pentru filmele documentare, încă se poartă costumul popular, încă se ţipureşte şi se bea horincă. E chiar obligatoriu să mergi în Maramureş, dar prin satele şi pe ulițele lăturalnice, unde timpul are cu totul şi cu totul alte dimensiuni.

Poarta cu vedere în trecut

Poarta monumentală, autentic maramureşeană, este din lemn, da, sculptată, desigur, dar numai cu figuri geometrice, niciodată cu struguri, flori sau frunze. Doar cu câteva figuri geometrice: cerc, romb, cruce. Multe dintre porţile vechi au prevăzute, chiar din modelul sculptat, anume găuri prin care se poate zări, ca printr-un vizor, înăuntru. Oamenii locului spun că asta înseamnă că moroşenilor nu le e teamă de trecut, ba chiar sunt mândri când se uită înapoi.

Cimitirul vesel

Este poate cel mai cunoscut loc din România în lume, după Palatul Par­la­mentului. Crucile pictate din cimitirul din Săpânţa au avut parte de marketing şi publicitate din 1990, într-atât de ciudată părea mania acelora care, pe post de necrolog, cereau să le fie pictate pe cruce mai degrabă defectele. Nu este tocmai vesel, dar culoarea şi sarcasmul ţărănesc sunt spectaculoase.

Articol preluat din revista Femeia de Azi, nr.32/14.08.2014

Autor: Irina Tudor Dumitrescu

Sursa foto: Corina Matei


Lasă un răspuns

Sus