Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Carte > Cu viata pe blog: Joaca de-a viata buna

Cu viata pe blog: Joaca de-a viata buna

Blogger: Ioana Chicet-Macoveiciuc

Blog: Prinţesa Urbană (printesaurbana.ro)

A început să scrie ca să-şi plângă o fostă relaţie – nimic original, după cum mărturiseşte Ioana. „Aveam nevoie de un loc în care să-mi exorcizez frustrările, să-mi plâng singurătatea, să-mi dau curaj c-o să ies cu bine din toată dramoleta (știi cum e, când ești tânăr, orice despărțire e o mare catastrofă care-ți pare c-o să te lase ciung și orb).

Scriam despre nimicuri, fără cenzură, doar cu poftă de a mă expune, în speranța c-o să mă vindec. A mers. Încă merge. În câteva luni, s-au adunat în jurul meu câteva sute de oameni. Pur și simplu, fără să fac altceva în afară de a scrie, foarte personal, despre mine. În câțiva ani, s-au adunat câteva mii de oameni. Acum nu mai pot scrie orice despre mine. A devenit obligatoriu să fiu mai moderată, mai atentă, să citesc fiecare rând scris și prin ochii mamei, ai bunicii, ai soacrei, ai omului meu, ai copiilor mei, ai unor oameni care nu mă cunosc și care pot lua decizii importante pentru viața lor bazându-se doar pe vorbele mele. Așa că multe texte rămân nepublicate, ciorne. Pentru că în continuare am nevoie să scriu ca să mă vindec și nu întotdeauna e nevoie de public pentru asta. Uneori, scriu pentru că vreau să schimb ceva. Alteori, pentru că vreau ca unele lucruri să rămână întotdeauna așa cum sunt“, îmi spune Ioana.

Blogul ca empatie

Era la un picnic la Palatul Mogoşoaia când şi-a ales pentru blog numele acesta uşor preţios. „Adusesem de acasă fresh de portocale și pahare mari de cristal. Eram cu un băiat de care mă îndrăgostisem pe stilul fast-love, după trei e-mailuri și o întâlnire. Stăteam pe malul lacului cu un pahar într-o mână și mâna lui în cealaltă, ne uitam aiurea către viețile noastre viitoare și el mi-a zis: «Ia uite, un peisaj demn de o prințesă». Urbană, mi-am spus eu, uitându-mă la cizmele mele tip cowboy de New York. Și de-a doua zi am rebotezat blogul. A fost cu noroc picnicul regal, băiatul e acum soț și tată de urmași regali urbani. Viața noastră e o poveste, una foarte adevărată.“ O întreb cum îşi alege temele de discuţie acum, că e mamă de doi copii – Sofia, o fetiţă mică şi drăgălaşă, pentru care Ioana a renunţat la jobul full-time în comunicare şi s-a făcut antreprenor, şi băieţelul din burtică (părinţii încă au dispute vizavi de numele pe care o să-l poarte). „Uneori, primesc pe e-mail întrebări foarte bune de la cititori și transform răspunsurile lor în articole. Alteori, pur și simplu simt că trebuie să pun niște vorbe pe hârtie despre un sentiment, un gând, un vis care mă consumă sau m-a schimbat chiar și un milimetru. Și în două minute am un post de șase paragrafe asupra căruia nu mai revin, ca să nu-l stric. Scriu despre mine și viața mea, despre fetița mea pe care o iubesc în feluri care mă surprind aproape zilnic. Despre deserturi, cărți și uneori vacanțe, despre muzică, filme, plimbări, joacă, pierderi, regrete, îndoieli.“ Orice, numai empatic să fie. Părinţii, îmi spune ea, au nevoie să ştie că problemele lor nu sunt speciale, că s-au confruntat şi alţii cu acelaţi gen de frici, gânduri sau îndoieli.

O cutie plină de cadouri

Scrisul pe blog şi interacţiunea cu cititorii au ajutat-o pe Ioana să se cunoască mai bine, să cunoască oameni, să depăşească obstacole. „Mi-am vindecat tristeți și incertitudini pur și simplu scriind despre ele. Mi-am rezolvat singurătăți lăsându-mă încurajată și îmbrățișată virtual de oameni care-au trăit și au simțit la fel ca mine. Citindu-mi textele pe blog, familia mea a reușit să mă înțeleagă, să mă accepte. Mi-am exersat condeiul, mi-am organizat mai bine viața și timpul. Blogul e ca o cutie cu suvenire mereu deschisă, vie ca un organism care crește cu fiecare zi. În blog îmi las semne numai de mine știute, pentru mine cea de mai târziu. E toată viața mea din ultimii ani.“ Mottoul blogului – „Ne jucăm de-a viaţa bună“ – nu e ales întâmplător. „Viața bună e viața noastră, așa cum ne-o facem împreună în fiecare zi. Cu treziri uneori prea matinale, cu strigăte de copii, jucării și ciorăpei minusculi rătăciți prin toată casa, alergat prin parc, pâine de casă frământată de mâini mari și mâini mici la un loc, «te iubesc»-uri de dimineață până seara și zâmbete la culcare.“

Articol preluat din ediția de iulie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu

Sursa foto: Vlad Stănescu

Citește și:

Cu viata pe blog: Sertarul cu frumusete

Cu viata pe blog: Un insectar de oameni


Lasă un răspuns

Sus