Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Carte > Cu viata pe blog: Sertarul cu frumusete

Cu viata pe blog: Sertarul cu frumusete

Blogger: Ana-Maria Caia

Blog: Depozit (www.caia.ro)

De doi ani, de când a dat drumul blogului, mă întorc constant pe pagina ei. Savurez tot ce scrie, pentru că femeia aceasta are talentrul de a-mi citi gândurile (şi am sentimentul că nu sunt singura care crede asta). Prin ochii ei pot călători mental acolo unde, fizic, nu voi ajunge probabil prea curând.

„Bloggerii sunt niște povestași ai prezentului“

Era sfârșitul lui 2012 când și-a deschis blogul. I-a zis Depozit pentru că inițial își dorea să strângă pe internet, ca într-un sertar virtual și infinit de încăpător, tot ce publicase până atunci în presa scrisă. „Am văzut că în prima seară au venit câteva sute de oameni să vadă ce-am pus eu acolo.

A doua zi au fost peste 1.000, așa că am început să scriu special pentru blog și pentru cei care mă citesc.“
Ana-Maria scrie despre călătorii, pentru că la asta se pricepe cel mai bine. Mi se pare că lucrurile se leagă atunci când îmi spune că a terminat Filozofia – unde altundeva se cuvine să cazi mai adânc în visare decât ca pribeag prin lume? „Sunt convinsă că omul contemporan se naşte cu o nelinişte care îl face să exploreze lumea, până la capătul ei. Şi, pentru că lumea se va schimba cu rapiditate, cred că avem datoria să îi spunem poveştile din prezentul nostru. De fapt, bloggerii sunt un fel de povestaşi de bazaruri orientale. Vorbesc, uneori cu talent, despre universul mai mare sau mai mic din jurul lor.“ Dacă îi răsfoiești blogul, te prinzi repede că felul în care călătorește nu este cel al turistului tipic. Nu pășește pe cărări bătătorite, e un călător neastâmpărat, hiperactiv, așa cum recunoaște singură. „Călătoresc mult, cel mai adesea singură, pentru că asta s-a transformat la mine în meserie şi îmi iau în serios meseria. Vânez poveşti, absorb tot ce e în jurul meu, mă străduiesc să înţeleg un loc cât mai bine. Nu merg niciodată în infotripuri care au un traseu standard, pentru că oamenii nu vor să citească la mine ce găsesc pe Wikipedia şi în broşurile turistice.“

Blogul m-a ajutat să fac ce-mi place

Ana-Maria scrie de la cinci ani, adică de când bunica ei s-a stins din viaţă. Atunci a compus prima poezie, în amintirea bunicii, dar şi ca să uite de durere, şi tot atunci a simţit că s-a maturizat brusc. „Pentru mine, scrisul e un instrument de terapie şi o imensă plăcere. Când scriu o poveste bună, mă simt de parcă aş fi făcut rafting pe un râu periculos, sunt inundată de adrenalină. Mi-e frică doar să nu-mi pierd într-o bună zi plăcerea şi cuvintele. Când am devenit adult, blogul m-a ajutat să fac din ce în ce mai mult ce îmi place: să scriu şi să călătoresc. A devenit o sursă de venit constantă şi m-am întâlnit nu numai cu un public grozav, ci şi cu nişte clienţi nemaipomeniţi. Mi-a crescut notorietatea, online şi offline, şi m-a condus spre o emisiune de radio    Călătorii, difuzată din luna mai în fiecare duminică, de la ora 12.10, la Radio RFI. Apoi, chiar în această perioadă, pun la cale o afacere legată de turism împreună cu o prietenă dragă şi dezvolt un proiect de workshopuri. În viitorul ceva mai îndepărtat, visez să fac un one-woman show, pe viu, nu la televizor sau radio, legat de călătorii. Dacă nu făceam blogul, nu reuşeam probabil să mă concentrez atât de bine într-o anumită direcţie.“  Ana-Maria îmi spune că regula numărul unu a unui blog de succes este sinceritatea. Apoi, ea, ca furnizor de informaţii, trebuie să înţeleagă sau chiar să fi încercat produsul pe care îl promovează. „Călătoriile pot părea un moft, o chestie frivolă, dar nu sunt. Ai o responsabilitate mare, care nu se referă la banii omului, ci la puţinul lui timp liber. Dacă spui tâmpenii, vinzi marfă proastă, îţi baţi joc de ce are omul muncitor mai scump. O călătorie nu se poate returna şi amintirile nu se pot şterge. Nu în ultimul rând, e important să scrii doar dacă ai ceva de spus. E destulă gălăgie inutilă în societate, nu e musai să participi şi tu la ea.“

Un copil explorator

Ştie cu precizie când anume a prins gustul călătoriilor. Cea mai mare din cele trei fiice ale unui preot, Ana-Maria s-a născut în Mănăstirea Neamţ, între păduri şi pajişti pline de flori. „În fiecare zi mergeam în pădure, la Casa Memorială a lui Sadoveanu, în mănăstire, la schiturile din apropiere. Mă mişcam mult în universul ăla mic, dar fermecător. Apoi am crescut cu poveştile mamei şi ale tatei despre călătoriile lor, puteam simţi cum se clatină tramvaiul la Praga şi cum miroase Dunărea la Budapesta, cum ţi se arde pielea la Ialta sau gustul căpşunelor mâncate de ei pe moşia lui Tolstoi. Sunt nişte povestitori desăvârşiţi, care n-au văzut din lumea asta cât ar fi dorit, dar care m-au învăţat să visez cu harta deschisă în faţă. Când am călătorit prima oară pentru filmări, mai mult de o lună, în Asia, s-a reactivat în mine dorinţa puternică, de copil, de a descoperi, de a vedea, de a fugi cât mai departe.“ Cea mai dragă amintire din călătorii este din Turcia de Sud-est, o zonă populată de kurzi. Acolo a văzut, de pe şosea, ceva ce semăna cu o cetate veche, în vârful unui munte, aşa că a urcat cu maşina până acolo împreună cu grupul, mânaţi cu toţii de curiozitate. „Şoferul, turc, protesta şi ne ameninţa cu teroriştii kurzi, dar noi nu ne-am lăsat. Sus, de fapt, era un sat, într-o fortăreaţă veche de 500 de ani.
Ne-au întâmpinat mai întâi nişte copii care ridicau zmeie, pe un platou de piatră de la intrarea în sat. Am fost îndemnaţi să ne căţărăm pe nişte scări de lemn ca să ajungem la casele oamenilor. Prima imagine pe care am văzut-o a fost un cuptor mare de lut, în formă de muşuroi, unde o femeie cocea lipii pufoase. Cum noi nu vorbeam limba ei, pur şi simplu, în loc de salut, ne-a întins nişte bucăţi de pâine aburindă. Şi, vă spun cu mâna pe inimă, că nu există bună ziua mai frumos, în nici un grai al pământului, decât acest gest de-a împărţi pâinea cu un străin. Am stat până s-a lăsat noaptea în sat, am băut ceai şi-am mâncat nuci, am fost la oameni acasă, ne-am jucat cu toţi picii, ne-am umplut de toată bunătatea şi bunăvoinţa lumii.“

Articol preluat din ediția de iulie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu

Sursa foto: Vlad Stănescu

Citește și:

Cu viata pe blog: Joaca de-a viata buna

Cu viata pe blog: Un insectar de oameni


Lasă un răspuns

Sus