Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Carte > Cu viata pe blog: Un insectar de oameni

Cu viata pe blog: Un insectar de oameni

Blogger: Petronela Rotar

Blog: acest blog de nervi (acestblogdenervi.ro)

A venit la întâlnire direct de la Constanţa, unde-şi lansase cartea „O să mă ştii de undeva“. Mi-a acordat două ore pentru şedinţa foto, fiindcă în aceeaşi zi urma să participe la o emisiune, apoi, seara, să-şi lanseze prima carte la Bookfest.

La 37 de ani are două fete adolescente (17 şi 13 ani), locuieşte în Braşov de când se ştie şi nu s-ar muta în ruptul capului în Capitală. Îmi spune că agitaţia de-aici e suportabilă o zi, dar tot ce trece peste începe să o strivească.

Inspiraţie poetică

Numele blogului său a pornit de la un joc de cuvinte inspirat de titlul unei poezii de-a lui Nichita Stănescu –
Acest bloc de nervi. „Nervul, aici, nu este starea de iritare pe care o denumim aşa, ci nervul ca textură, ca atitudine, ca parte anatomică, căci sistemul nervos este esenţial vieţii, tot aşa cum nervul scriitoricesc este esenţial unui text bun“, spune ea. Blogul, căruia îi „taie“ moţul la toamnă, în noiembrie, a crescut precum Făt-Frumos, într-o zi cât alţii într-un an: „M-am trezit cu el fecior, când eu încă îl credeam sugar“. Îmi spune că, mai degrabă, subiectele vin către ea. „Textele mele, fie ele poeme, de opinie, proze scurte sau pur şi simplu jurnal, se scriu mai întâi singure, la mine în cap. Ştiu, pare schizofrenie, m-am căutat la cap, sunt sănătoasă. Şi am aflat cu bucurie că nu sunt singurul scriitor care păţeşte aşa ceva. În mintea mea se leagă continuu cuvinte, propoziţii, fraze, curg mereu, fără oprire. Orice îmi atrage atenţia, mă tulbură poate deveni scriitură. Am un caiet cu mine mereu, pe care îl scot din geantă să notez. Uneori, transcriu dialogurile pe care le aud în jur, alteori un cuvânt, o idee, iar când se încheagă, mă aşez şi le scriu. Apoi, mai scriu despre ce mă bântuie, scrisul meu e catharsis, nu stau să mă întreb: ce vor cititorii? oare ce mi-ar aduce mai mult trafic? ce s-ar citi?“ Şi totuşi, scrisul pe blog, „la vedere“, mai ales când e literar, nu poate fi un exerciţiu pur personal şi dezinteresat, o iscodesc mai departe. „Aş fi ipocrită să spun că scriu doar pentru mine. Dacă ar fi aşa, ar fi rămas în continuare într-un folder al calculatorului meu, nu aş fi făcut-o public, pe un blog sau publicând cărţi. Scriu şi am scris în primul rând pentru mine şi pentru fetele mele, ca să mă înţeleagă şi mai bine, atunci când vor creşte de tot. Apoi, scriu lumii întregi, aşa cum o face orice scriitor. E ca şi cum aş arunca nişte sticluţe în ocean în speranţa că cineva le va culege, deschide şi primi ceea ce pun eu înăuntru.“

„Sunt singura care mă enervează“

Îi observ tatuajul de pe omoplatul drept, cel despre care am citit deja pe blog. Şi l-a făcut acum 16 ani, după moartea primului său iubit, tatăl fiicei celei mari. „L-am calchiat pe al lui, am vrut să îl am pe mine, aşa că mi l-am bătut pe omoplat. Era un spin pe care l-am purtat pe spate 15 ani, iar anul trecut, când viaţa mea a primit multă lumină, l-am refăcut: spinul s-a transformat într-un copac al vieţii, plin de culori, cu trup de femeie şi rădăcini puternice.“ Mi-e limpede că a lăsat trecutul în urmă şi că scrisul a fost vital pentru ca ea să poată merge mai departe. Trecutul şi transformarea din prezent s-au îmbinat armonios în prima sa carte tipărită, „O să mă ştii de undeva“. „E o carte de texte lirice şi de poeme. Este despre mine, aşa cum îi spune şi titlul, m-am scris pe mine şi am scris din mine. Este o carte despre dragoste şi durere, despre singurătate, despre luptă.“ Citesc pasaje din blog, îi răsfoiesc cartea şi înţeleg cum de atrage atâţia oameni, ca într-un insectar: îmbrăcând sinceritatea în cuvinte bine ticluite, folosind-o ca exerciţiu de eliberare. În scrisul ei nu rămâne nimic de ascuns, nimic de ocolit, nimic de disimulat. „Oamenii mă citesc pentru că se regăsesc în textele mele, pentru că le este terapie. Pentru că eu nu mă tem să vorbesc despre nimic din lucrurile pe care în mod obişnuit le ascundem sub preş. Scrisul e catharsis. De altfel, există şi un termen pentru asta în psihologie, se numeşte grafoterapie. În plus, o experienţă se arde abia atunci când am scris despre ea, până atunci rămâne suspendată în mine şi nu-mi dă pace. De-abia după aceea o pot interioriza şi pot trece mai departe. Scrisul este eliberare şi în lipsa lui nu ştiu cum aş putea exista sau cu ce ar trebui să îl înlocuiesc ca să pot fi eu.“

Articol preluat din ediția de iulie 2014 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu

Sursa foto: Vlad Stănescu

Citește și:

Cu viata pe blog: Joaca de-a viata buna

Cu viata pe blog: Sertarul cu frumusete


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus