Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Carte > Povești de dragoste livrești, în luna iubirii

Povești de dragoste livrești, în luna iubirii

De ani buni, luna februarie este definitiv „confiscată” tematic de iubire, fie că alegem să serbăm dragostea odată cu tot globul, de Valentine’s Day, pe 14 februarie, fie că ținem să ne păstrăm specificul și o serbăm românește, 10 zile mai târziu, de Dragobete. O temă precum iubirea nu înseamnă, însă, nimic, dacă nu este „împachetată” în literatură de bună calitate.

Acesta este motivul pentru care am ales să vă prezentăm în oglindă două mari povești livrești cu scriitori – ne-am oprit asupra acestui număr, deoarece se știe că există două mari feluri de iubire: iubirea pasională (emoții puternice, sentimente adesea contradictorii datorate pasiunii, tandrețe, dar și anxietate: un cocktail de sentimente, deopotrivă plăcute și imposibile) și iubirea de parteneriat (cea în care domină afecțiunea, atașamentul, încrederea, grija, toleranța față de partener – mai curând o relație de prietenie trainică).

Iubirea bazată pe parteneriat: Vera & Vladimir Nabokov

„Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cîntecul unui gând – şi despre cum, când am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea soarelui înaltă, ea mi-a zâmbit din toate seminţele” – din volumul „Scrisori către Vera”.

Probabil că una dintre cele mai analizate povești de dragoste în România, încă de la finalul anului trecut, este cea dintre scriitorul rus de expresie engleză Vladimir Nabokov și soția sa, Vera. Editura Polirom a publicat în traducere, la sfârșitul toamnei trecute, ediția în limba română a consistentului volum epistolar, cartea devenind în foarte scurt timp unul dintre cele mai râvnite tiluri în librăriile fizice și librăriile online de la noi din țară.

Un volum de peste 700 de pagini, îngrijit chiar de fiul celor doi, Dmitri Nabokov, din care lipsesc, însă, scrisorile Verei Slonim către autor, deoarece aceasta a considerat experienţa prea intimă şi le-a distrus înainte de a dispărea dintre noi.

Cele mai multe scrisori datează din perioada 1923-1939, când cei doi au stat separați pentru o vreme îndelungată, în special din cauza problemelor de sănătate ale Verei. Astfel, în 1926, timp de o lună și un pic, când Vera se află la sanatoriu, Vladimir Nabokov îi trimite nu mai puțin de 50 de scrisori.

Scrisorile incluse în volum acoperă peste 50 de ani din viața celor doi. Sunt epistole care oferă cititorilor nu una, ci două povești de iubire: iubirea lui Vladimir Nabokov pentru Vera, dar și iubirea acestuia pentru literatură, două „realități” inseparabile. Și asta pentru Vera i-a fost celebrului scriitor rus de expresie engleză nu numai partener de viață de încredere, ci și cea mai atentă cititoare, omul care l-a susținut. La Nabokov, nevoia de manifestare în planul scriituri s-a întrepătruns organig, întodeauna, cu nevoia de a fi alături de Vera. Vera i-a fost centrul unuiversului său, iar el și-a asumat asta pe de-a-ntregul, cu bucurie și cu recunoștință: „Da, am nevoie de tine, basmul meu. Fiindcă tu eşti singura cu care pot să vorbesc despre nuanţa unui nor, despre cîntecul unui gînd – şi despre cum, cînd am ieşit astăzi la muncă şi am privit în faţă o floarea soarelui înaltă, ea mi-a zîmbit din toate seminţele”.

Cu siguranță, scrisorile lui Nabokov sunt unele dintre cele mai frumoase din istoria literaturii, iar Vera e posibil să fie una dintre cele mai prețuite femei.

 Iubirea pasională: F. Scott Fitzgerald şi Zelda Sayre

„Și tot așa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, spre trecut” – din romanul „Marele Gatsby”.

Citatul de mai sus reprezintă propoziția cu care se încheie „Marele Gatsby”, unul dintre cele mai frumoase romane scrise vreodată, o carte care a cunoscut nu mai puțin de 5 ecranizări de excepție, cea mai recentă dintre acestea fiind cea din 2013, a lui Baz Luhrmann, cu Leonardo Di Caprio în rolul principal.

Fraza de final a cunoscutului roman este și textul care acum se odihnește pe placa comemorativă a mormântului comun al lui Scott și al Zeldei Fitzgerald. Totodată, textul poate fi privit și ca o caracterizare în miniatură a relației pe care Scott a avut-o cu soția sa, Zelda Sayre, cel mai efervescent cuplu literar al Epocii Jazz. Energici, cu temperamente puternice, dornici de a experimenta tot ce înseamnă viaţă bună şi lux, cei doi s-au iubit enorm, însă relația lor a fost una dificilă, aproape imposibilă. Iubirea dintre Scott şi Zelda Fitzgerald, două dintre numele cu răsunet ale literaturii Statelor Unite ale Americii, este povestită în cartea „Zelda & F. Scott Fitzgerald”, scrisă de Kyra Stromberg, un volum pe care iubitorii de literatură îl pot găsi în toate librăriile fizice și online din România.

Despre cuplul Fitzgerald s-a scris atât de mult și atât de divers, încât cu greu putem delimita adevărul de ficțiune. Ba, mai mult, putem contabiliza adevărate echipe de suporteri, fie pro-Scott, fie pro-Zelda. Zelda este cea care a ținut în loc elanul creativ al lui Scott, spun primii. Susținătorii Zeldei susțin că Scott voia să o ţină pe Zelda departe de tentaţii, numai pentru el, şi încerca să o controleze într-atât, încât nu i-a încurajat niciodată pasiunea pentru scris, deşi se inspira pentru propriile creaţii din jurnalele ei.

Întâmplări care, astăzi, compun volumul „Acordă-mi acest vals”, tradus și în limba română, pe care iubitorii de literatură îl pot găsi în multe librării online din Romania. Cartea este mai mult decât o ficţiune autobiografică, ca şi „Blândeţea nopţii”, cartea lui Scott. Cele două romane creează un joc de oglinzi pe care Zelda şi Scott şi le aşază unul în faţa celuilalt şi în care imaginile lor reflectate reciproc se pierd la infinit, tot aşa cum în viaţa reală cei doi soţi s-au pierdut într-o spirală a exceselor şi nefericirii. Pes curt, povestea din  Pe scurt, povestea din „Acordă-mi acest vals” este următoarea: Alabama, mezina familiei judecătorului Beggs, este o tânără din Sud, dezinhibată şi plină de vivacitate, dornică să îşi trăiască viaţa după propriile reguli. Trecând peste dezacordul părinţilor şi depăşindu-şi ezitările, se căsătoreşte cu David Knight, un tânăr cu o situaţie precară, dar cu dorinţa şi voinţa de a reuşi în artă. Doi îndrăgostiţi în care nu este greu să îi recunoaştem pe Zelda şi pe Scott, al căror destin îi va uni într-o relaţie de cuplu pe cât de fascinantă, pe atât de distructivă. Afişarea aparenţelor strălucitoare şi goana după plăceri nu pot masca însă sentimentele de nesiguranţă ale protagoniştilor, tot aşa cum viaţa trăită la maximum şi sfidarea convenţiilor îşi au preţul lor. Fie la New York sau Paris, fie pe Coasta de Azur sau în Napoli, gelozia sau indiferenţa, singurătatea în cuplu, ob-sesia perfecţiunii şi ratarea sunt trăite de cei doi cu aceeaşi intensitate. Rănită în acest vârtej al plăcerilor şi al ratărilor, Alabama se întoarce acasă, pentru a încerca să îşi găsească echilibrul şi să se recompună.

Finalul cărții Zeldei diferă, din păcate, de întâmplările din viața reală a celor doi. Asta pentru că, în loc să se salveze, în 1930, Zelda a fost diagnosticată cu schizofrenie. Din acel moment, sănătatea ei emoţională avea să fie una extrem de precară, până la finalul vieţii acesteia. După internarea Zeldei, în 1932, Scott se retrage în Baltimore, unde îşi reia lucrul la noul roman, o poveste de dragoste dintre un psihiatru şi o pacientă de-a sa. În multe privinţe, relaţia dintre cei doi priveşte în oglindă relaţia dintre soţii Fitzgerald: alcoolism, vise neînplinite, şantaj emoțional: Dick Diver, un psihiatru cu perspective strălucite, se îndrăgostește de Nicole, tânăra pacientă pe care o tratează la o clinica din apropiere de Zürich și cu care, uitând de carieră, se căsătorește. Averea lui Nicole îi ajută să ducă o viață confortabilă pe Riviera franceză, înconjurați de un cerc select de muzicieni, actori și scriitori, dând petreceri elegante sau colindând restaurantele și marile magazine de modă. Când în scenă își face apariția și Rosemary, o tânără actriță îndrăgostită de Dick, dar și prietena cu Nicole, viața tumultuoasă a cuplului Diver capătă nuanțe nebănuite. Exact ca în viața reală a celor doi! Cartea a fost publicată în 1934, sub titlul „Blândeţea nopţii” – un roman pe care cititorii autohtoni îl pot găsi, în mai multe ediții, în toate librăriile fizice și online din România

În 1927, Fitzgerald s-a mutat la Hollywood, unde avea să obţină cel mai mare salariu din viaţa sa și unde a început să scrie şi scenarii de film. În paralel, a început lucrul la ceea ce avea să devină ultimul său roman, „Dragostea ultimului magnat”, o carte de asemenea transmormată, un sfert de secol mai târziu, în film: în 1976, Elia Kazan a ecranizat romanul, dându-i celebrului Harold Pinter sarcina adaptării și distribuindu-l în rolul principal pe Robert De Niro. Și, la fel, o carte pe care cititorii o pot găsi în ediție în limba română în toate librăriile online și cele fizice de la noi din țară.

În acest moment, viața sa era un haos: atât în ceea ce privește sănătatea, cât și relația cu Zelda. Mai mult, Fitzgerald începe o nouă relaţie, cu ziarista Sheilah Graham.

La finalul anilor 1930, problema alcoolismului lui Fitzgerald intrase în zona patologică. Spre sfârşitul deceniului, Scott a suferit două episoade de infarct. Cel de-al treilea i-a fost fatal: acesta a murit în 1940: opt ani mai târziu trecea în neființă și Zelda, într-un incendiu ce a avut loc la spitalul de psihiatrie Highland Mental Hospital.

Scott și Zelda Fitzgerald – două destine care au trăit intens, o iubire cu răsturnări bruşte de situaţie, în care boala şi banii şi-au spus cuvântul.

Vera și Vladimir Nabokov, Zelda și Scott Fitzgerald două cupluri diferite, dar care au trăit intens iubiri, în feluri diferite, povești de dragoste care au marcat – și continuă să o facă –  generaţii întregi și care au rămas nemuritoare în amintirea oamenilor.

Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus