Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Cu sufletul pe sa

Cu sufletul pe sa

Într-un mic paradis hipic, în prima duminică cu soare după mult prea multe săptămâni de ploaie, am cunoscut două femei care și-au dedicat viața cailor. Poveștile lor au parfum de fân proaspăt cosit, iar peisajul e parcă rupt dintr-un film country pe care îl vezi cu sufletul la gură și arzi de nerăbdare să-l povestești altora.

La nici o oră de mers cu mașina, în inima pădurii Băneasa, sunt pregătiți și îngrijiți cu mare atenție circa cincizeci de cai. Unii de agrement, alții de proprietar, de rase și înălțimi diferite și cu personalități deloc asemănătoare, aceste animale, pentru care unii oameni și-ar da viața, sunt acolo pentru bucuria oricui.

Ca să ajungi la ei, nu-ți trebuie decât un pic de voință și orientare spre strada Jandarmeriei. Atunci ai să pătrunzi într-o lume de basm, cea iubitorilor de cai. Când am ajuns eu, pământul reavăn încă mustea de apă, aerul era impregnat de mirosuri rustice, unele mai puțin plăcute pentru nasul unui orășean get-beget, iar de jur împrejurul padocului de antrenament, staulelor, grajdurilor și teraselor, vedeai numai natură. Și oameni îndrăgostiți de cel mai nobil prieten al omului.

Mama cailor

La Clubul de Echitație București, Mariana Relenschi, considerată cea mai bună îngrijitoare de cai la nivel internațional, lucrează cu caii câte 12 ore pe zi, șase zile din șapte. Este alături de animalele acestea de peste 14 ani. Constituția ei atletică, modelată de munca în aer liber, privirea drăgăstoasă și tonul cald cu care vorbește despre ei sunt dovada vie a devotamentului. Fiecare dintre cei aproximativ 15 cai pe care-i ocrotește o consideră, într-un fel sau altul, mamă. Ea e acolo în permanență, zi și noapte, în grajduri.

„Îi iubesc enorm pe fiecare. Deși sunt dificili uneori, dacă știi să vorbești cu ei, dacă îți deschizi sufletul în fața lor și ei simt că le vrei numai binele, chiar și cel mai încăpățânat cal se apleacă în fața ta“, îmi povestește femeia mică de înălțime, cu păr blond și ochi căprui.

A ajuns la club printr-o ironie a sorții. „Acum 14 ani, îmi căutam de muncă. Nu știam încotro s-o iau, dar știam că lângă casa unde locuiesc și acum este o herghelie. Într-o zi, m-am dus la patron, la Nelu, și i-am zis că vreau să încerc să lucrez cu caii. M-a angajat pe loc. În România, nu vezi multe femei la grajd. Majoritatea sunt bărbați. În afară, în schimb, femeile sunt la mare căutare“, spune ea cu ușoară mândrie în glas.

Femeile empatizează mai bine cu animalele, sunt delicate în atingere, atente la orice ține de ei, dar și ferme în relația cu aceștia. Rutina e cea care ajută. Dar majoritatea patronilor de herghelie cred că o femeie nu rezistă muncii fizice precum un bărbat. Mariana își începe ziua de lucru puțin după crăpatul zorilor. Caii o simt imediat și-și arată iubirea nechezând după ea și pupând-o, dacă ea le permite. „Îi curăț pe fiecare în parte de două ori pe zi, le dau să mănânce de șase ori pe zi, în intervale bine programate, îi pregătesc de călărit oricând trebuie, îi spăl, le vorbesc, le dau recompense și sunt atentă la tot. În fiecare zi e la fel. Nu pot să explic în câteva cuvinte ce înseamnă aceste animale pentru mine. N-aș putea să trăiesc fără ei. Asta știu sigur“, admite ea.

Recompense

În timp ce ea mângâie în mijlocul câmpului un tânăr armăsar alb, cal de proprietar, ce rumegă fericit iarba din jur, Mariana îmi povestește viața ei simplă, cu bucurii la fel simple. Una dintre cele mai mari recompense le-a avut când a moșit o iapă.

„A fost un moment fantastic. N-am crezut niciodată că o să ajut un cal să se nască, dar s-a întâmplat. E ceva straniu și greu de exprimat. Am simțit că nasc și eu alături de iapă. Nu e deloc ușor să tragi un mânz din burta mamei, oricât de mult te-ar ajuta și ea. Pe urmă, cum se întâmplă uneori, mânzul a trebuit hrănit cu biberonul. Habar n-aveam atunci cum se face asta. Propriul meu copil a fost hrănit numai la sân, dar am învățat repede. Mă trezeam la fiecare trei ore, indiferent de soare sau lună, și hrăneam bietul animal. Pe urmă, nu mai scăpam de el (afirmă chicotind – n.r.). Mă urmărea peste tot. Pe propria lui mamă n-o admitea. Pentru el, eu eram mama și am avut o relație aparte. Apoi, ca toții copiii, a crescut și a plecat. Mi s-a rupt o parte din suflet atunci, însă știu că e bine unde e acum și asta mă liniștește“, spune Mariana.

Repercusiuni

Cu toate bucuriile ei nemăsurabile, viața ca îngrijitor de cai presupune sacrificii mari pentru oamenii ca noi, de la oraș. Pe măsură ce ne îndreptăm spre grajduri, Mariana îmi mărturisește că a trebuit să treacă printr-un divorț ca să rămână alături de cai. Primul ei soț nu i-a înțeles niciodată pasiunea pentru lucrul cu animalele.

Dar, în timp, și-a găsit perechea. Acum e fericită alături de un alt bărbat, care-i împărtășește viața de îngrijitor. Și relația cu fata ei, acum la facultate, a avut de suferit de-a lungul anilor. „Nu ne vedem des, însă diferența mică de vârstă dintre mine și fata mea, pe care am făcut-o de foarte tânără, ne ajută să trecem peste orice și să ne regăsim seara, în bucătărie, la discuții care mai de care.“

Apoi, la rândul lor, caii nu sunt mereu cele mai simpatice ființe. Unii au lovit-o, din greșeală sau din joacă, sau au călcat-o zdravăn pe picioare, atenționând-o că nu le place ceva. „Odată, unul dintre ei, în timp ce-i curățam potcoavele, mi-a tăiat respirația cu o lovitură de copită. M-am speriat foarte tare atunci. Nu mai știu ce nu i-a plăcut în acel moment, dar știu că mi-a luat ceva timp să mă apropii de el. Eram mult mai tânără, iar el era mânz, avea doi sau trei ani – aia e vârsta când sunt nărăvași indiferent de sex. Acum știu și eu mai bine. Comunic cu ei altfel.“ Și, cel mai important, a învățat din timp că un cal, indiferent cât de inteligent este, stă prost cu memoria.

„Trebuie să-l atenționezi în primele trei secunde când ți-a făcut ceva. Ei nu sunt conștienți de puterea lor și au memoria scurtă. Dacă îl atenționezi după mai mult timp de când ți-a făcut ceva, practic nu o să înțeleagă de ce. Dar, dacă îi aplici o corecție imediat, o să știe de ce, iar a doua oară nu mai face“, îmi explică Mariana cu siguranță și tărie în priviri.

Lumea Marianei nu cunoaște spleenul urban. Nu stă pe internet, rar se duce la film sau la teatru, nu are mulți prieteni în afara lumii hipice. Însă are o familie adevărată, formată din oamenii care muncesc cu ea la club, încă are părinți (bătrâni, ce-i drept, dar care înțeleg viața printre cai), are un soț cu care-și petrece toată ziua, de dimineața până seara, el îngrijind la rândul lui alți 10-15 cai, are un copil bun și toată dragostea din colorata și fascinanta lume a necuvântătoarelor.

Cu cravașa în mână

Îndreptându-mă spre prima mea lecție de călărit, cu vorbele Marianei încă răsunându-mi în minte, o observ de la distanță pe instructoarea mea. Cristina Ciunga, una dintre cele mai bune dresoare de cai din țară, mă aștepta cu postură fermă alături de Eloise, o iapă albă, de agrement, cu picățele maro, gentilă, de care m-am atașat din primul moment.

Propriile mele emoții se împletesc cu cele din vocea Cristinei. A fi în șa pe Eloise presupune mai mult efort decât îmi imaginam. „A avea o relație bună cu un cal, mai ales la început, ține foarte mult de personalitățile voastre. Caii sunt ca oamenii. Puteți avea o conexiune bună de la început sau puteți avea un început mai greu. Cert este că, dacă îl tratezi cu respect și îi arăți că ești în conducere, el te va urma. Instinctul de turmă e cel care ghidează acest animal. De asemenea, propria ta capacitate de a comunica. Felul în care stai în șa, modul în care privești, postura relaxată sau rigidă, toate sunt semne pe care calul de sub tine le percepe imediat“, îmi explică ea.

În timp ce ne învârtim în padocul larg din mijlocul clubului, încep să înțeleg ce vrea să spună. Ea o ține pe Eloise de frâie și o ghidează prin mișcarea mâinilor și sunetele pe care le formează din gât, dar sunt momente când eu privesc pe deasupra animalului spre opusul direcției în care Cristina strunește calul, iar Eloise o ia spre direcția în care privesc eu. Atunci, Cristina mă atenționează să-mi îndrept privirea și spatele, ca Eloise să urmeze indicațiile ei. Dovada clară a sensibilității acestui animal. Constarea mă lasă fără cuvinte.

Ochii care trădează

„Caii nu sunt greu de iubit“, îmi mai spune Cristina. „Sunt doar mândri, dornici de afecțiune și comunicare“, așa cum pare a fi și persoana cu care stau de vorbă acum. De la vârsta de cinci ani, Cristina și-a dorit mereu să fie pe lângă ei, să-i cunoască, să-i înțeleagă. De la 18 ani, a muncit la relația ei cu caii. Pentru a fi dresor de cai, parcurgi mai multe etape, de la cursuri de echitație până la dresaj propriu-zis și participare la concursuri. Dar, cel mai important lucru, un dresor de cai trebuie să fie stăpân. Cristina a avut, de-a lungul anilor, doi armăsari. Pe unul dintre ei, Express, l-a iubit atât de mult, încât și-a tatuat chipul lui pe braț și pe spate.

În 2001, a ieșit campioană la echitație, categoria amatori, pe armăsarul ei murg. Concurs organizat de ea însăși și de mulți alți amatori de echitație, printr-o asociație acreditată în anii ’90. Totul este pentru distracție, cu satisfacții personale enorme.

„Conexiunea mea cu caii este în sânge. Nu pot să explic mai bine de atât. Odată ce ai propriul tău cal, ai un stâlp de sprijin și un prieten pe viață“, dovada afirmației ei fiind că, deși are o vârstă, Cristina nu are o familie a ei, dar nu regretă acest lucru. Privirea senină îi susține cuvintele. Are tot ce și-ar putea dori în prezent: o carieră împletită cu pasiunea proprie pentru animale, o familie formată din oamenii cu care lucrează la club, o altă pasiune descoperită în 2008 (motociclismul de viteză) și o altă meserie, cea de fotograf.

Calm, înainte, drept

„Prin experiență, un dresor își dă seama din primul moment de starea calului cu care urmează să lucreze“, îmi spune Cristina. Educarea unui cal începe când acesta este foarte tânăr, la 2-3 ani, fiind o muncă de perseverență. În primul rând, la acea vârstă, calul este foarte încăpățânat, iar instructorul trebuie să-l învețe, cu mult calm, grijă și recompense formate din bucățele de zahăr sau fructe, că el, omul, are controlul, iar calul e apreciat pentru obediența lui.

În al doilea rând, dresorul trebuie să-l obișnuiască pe cal cu greutate pe spate, cu senzația dată de șa, cu mișcările omului care stă în ea, cu diferitele tipuri de pași pe care calul trebuie să le execute, cu diferitele acrobații apreciate în sportul hipic. Și, nu în ultimul rând, dresorul trebuie să fie o prelungire a calului său, să-l facă să înțeleagă că, orice i s-ar cere, el poate să aibă încredere în judecata sa și să-i urmeze instrucțiunile la literă. Poate că toate aceste etape par ușor de trecut, dar, în realitate, volumul de muncă este greu de imaginat. Ambelor personaje le trebuie timp pentru a ajunge să aibă o relație închegată, întărită de dragoste necondiționată. Numai cine a avut un cal propriu ar putea să înțeleagă cele descrise mai sus.

Când te apropii prea mult

Așa cum se întâmplă când îți deschizi sufletul în fața altei ființe, Cristina a trăit și momente grele alături de aceste animale. Una dintre cele mai triste zile din viața ei a trăit-o când a fost forțată de împrejurări să asiste la decesul unei iepe. Excepțională din toate punctele de vedere și dată în grija ei pentru o perioadă, iapa a suferit un accident.

„A stat toată noaptea într-un șanț de care nu am știut. S-a chinuit toată noaptea să iasă de acolo, eu căutând-o disperată în alte locuri. Suferise niște răni foarte grave pe laterale. În cele din urmă, am găsit-o și am reușit s-o pun pe picioare cu medici, cu antibiotice și cu drumuri la spitale“, povestește Cristina. După scurt timp, proprietarul a venit și a luat-o. „Din păcate, la ceva timp după asta, continuă ea povestea cu regret în voce, într-o iarnă, iapa s-a lovit pe gheață la un picior. A făcut septicemie și a murit.“ De atunci, nu a mai fost la grajdul unde a locuit iapa. „Pur și simplu, nu am mai putut să trec pe acolo“, încheie Cristina trista poveste. Numai cine a avut sau are un animal poate să înțeleagă suferința unui asemenea moment.

Pentru aceste femei care și-au construit viața în jurul hipodromului, suferința sau bucuria trăită alături de cai este comparabilă cu cea simțită alături de propriul copil. Lumea lor este colorată, distractivă, echilibrată și puternică. Cu permanente lecții de dragoste și de viață.

Esențial despre cai

  • Acest animal există pe pământ de peste 60 de milioane de ani. Equus caballus, calul cunoscut de noi, a apărut în urmă cu un milion de ani. S-a răspândit în America de Sud, Asia și apoi Europa și Africa.
  • Ochii calului sunt dispuși pe laturile capului și câmpul vizual e de 360 de grade atunci când animalul își ridică privirea.
  • Auzul cailor este foarte fin, recepționând o gamă de sunete mai largă decât a omului. Urechile calului exprimă diferite reacții ale acestuia: entuziasm, interes, plictis, încăpățânare, frică, iritare și agresivitate. Ei își pot roti urechile la 180 de grade.
  • Simțul olfactiv este foarte puternic. Caii detectează frica omului prin transpirația acestuia și sunt sensibili la mirosul sângelui.
  • Simțul tactil la cai este foarte dezvoltat. Sunt receptivi în mod special la durere și/sau mângâiere. Cravașa este folosită pentru încurajare și corectare la călărit, pentru a asigura deplasarea calului sau a împiedica întoarcerea lui.
  • Gustul este un simț foarte dezvoltat la cai. Ei se hrănesc selectiv și preferă să sufere de foame în loc să consume ceva neplăcut. În sălbăticie, parcurg distanțe de până la 65 de kilometri pentru a se hrăni corespunzător.
  • Calul poate fi: alb, sur, roib, murg, negru, gri, crem, piebald, skewbald sau pătat. Caii albi se nasc gri. Pe măsură ce se maturizează, își schimbă coloritul în alb (pur sau pătat).

Articol preluat din ediția de august 2014 a revistei Femeia.

Autor: Nicoleta Dumitrașcu

Sursa foto: Mircea Popa


Lasă un răspuns

Sus