Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Calatorii si vacante > Ia-ma, nene, prin lume

Ia-ma, nene, prin lume

 

Comunicarea non-verbală, limbaj universal

O întreb dacă selectează maşinile în care se urcă şi dă energic din cap. „Aştept maşini în care sunt doar şoferul şi maximum un însoţitor. Nu contează modelul maşinii, anul fabricaţiei sau starea ei. Oamenii contează. Şi am grijă să mă urc numai în maşinile în care oamenii inspiră încredere.“ Discuţiile cu tovarăşii de mers sunt dintre cele mai diverse. De obicei, se schimbă amabilităţi: ei te întreabă unde călătoreşti, de unde vii, ce faci în viaţa de zi cu zi, tu îi întrebi, la fel, de viaţa cotidiană, de starea lucrurilor în ţara respectivă, de locurile pe care le recomandă pentru vizitat. „În funcţie de cheful de vorbă şi nivelul de cunoştinţe ale fiecăruia, discuţi-ile pot ajunge oriunde. S-a întâmplat de multe ori să comunicăm şi prin semne, negăsind o limbă comună. De exemplu, într-o călătorie de 14 ore într-un TIR, am vorbit încontinuu, noi în română sau engleză, iar şoferii în turcă şi, culmea, ne-am înţeles! Şi am învăţat multe cuvinte unii de la alţii. Comunicarea există oricum, fie ea verbală sau nonverbală, pentru că, în general, persoanele care iau autostopişti o fac fie pentru că se simt singure, fie pentru că sunt curioase.“

Cel mai lung drum cu autostopul a fost pe ruta Bucureşti-Cappadocia  şi retur. A durat cam două săptămâni, pentru că Laura nu avea niciun plan stabilit şi şi-a permis să poposească mai multe zile într-un loc. Tot aceasta a fost şi cea mai interesantă călătorie. „Am trecut prin cele mai variate întâmplări şi emoţii. Am mers pentru prima oară cu TIR-uri, m-am lovit pentru prima oară de o cultură diferită, eu fiind femeie, iar Turcia – o ţară musulmană. Am rămas absolut uimită de bunătatea oamenilor, am schimbat peisaje şi am văzut multe lucruri noi şi speciale.“ În ţări musulmane, ca Turcia, a aflat că, dacă voia ca bărbaţii să-i adreseze vreo vorbă sau măcar o privire, trebuia să le spună că era căsătorită cu iubitul ei, deşi în realitate lucrurile nu stăteau astfel. 

Şase luni la capătul Pământului

La un moment dat, Laura a aplicat pentru o bursă şi a câştigat-o. A fost doar un pretext pentru a vedea Indonezia. Experienţa a fost amestecată. N-a rezistat un an, cât avea bursă: s-a întors în Bucureşti după numai şase luni. „Aş fi mâncat de pe jos când m-am întors. În Indonezia, la masă, se mai întâmpla să ne treacă un şobolan pe la picioare. M-am întors acasă cu un furuncul la picior. Peisajele mi-au plăcut, viaţa era foarte ieftină, însă nu mi-am făcut niciun prieten în şase luni – zâmbeau toţi, indiferent de situaţie, şi nu reuşeai să ghiceşti ce cred de fapt despre tine.“

Cheltuielile cu autostopul sunt doar puţin mai scumpe decât întreţinerea normală a unei vieţi trăite în Bucureşti. Dacă face autostopul în ţară, plăteşte şoferii. În afară – niciodată. Ba, mai mult, toţi şoferii le oferă câte ceva: ceai, suc, ciocolată, fructe. „Orice ca să ne simţim bine la ei în maşină.“ Cea mai ieftină călătorie a fost tot în Turcia, unde ea şi prietenul ei au cheltuit 250 de euro în două săptămâni. Singurul drum plătit a fost între Istanbul şi Edirne, pentru că nu s-au putut înţelege nici măcar cu poliţiştii că vor autostop, nu autobuz şi au fost trimişi de ei la autogară. „Iar când nu dai bani pe transport, mănânci de la supermarket şi stai gratuit la prieteni şi prin CouchSurfing, singurii bani în plus îi cheltuieşti pe mici răsfăţuri şi cadouri pentru familie şi prieteni.“

Ghidul autostopistului

Acest set de reguli nu e scris, îmi explică Laura, ci îl descoperi cu timpul, din experienţă. „De exemplu, înveţi unde trebuie să te aşezi ca să ai mai multe şanse să găseşti maşină, mai ales că majoritatea ţărilor nu sunt aşa de prietenoase cu autostopul ca Olanda, unde există locuri special amenajate pentru autostopişti. La fel, în benzinării sau parcări, ai mari şanse să găseşti pe cineva dornic să te ia cu el. Mai înveţi că ai libertatea (şi e chiar indicat) să nu te urci într-o maşină care a oprit la semn dacă şoferul nu-ţi inspiră încredere.“ 

Acum lucrează tot într-o agenţie de turism şi administrează împreună cu un alt pasionat de călătorii un site, nomadic.ro,  plin de sfaturi de călătorii „deştepte“. De ce călătoreşte? Ca să-şi amintească. De ce călătoreşte cu autostopul? Ca să-şi amintească şi mai frumos. „Până la urmă, nu este nici cea mai bună, dar nici cea mai rea modalitate de a călători. Nu este nici sigură, dar nici incertă. Câteodată e greu, e stresant, e obositor, alteori e plăcut să aştepţi necunoscutul, să întâlneşti oameni şi să discuţi ce nici prin cap nu-ţi trecea până atunci. Câteodată îţi umple inima de iubire pentru semeni, alteori te poate face să vrei să te ascunzi singur într-o peşteră. Cert  e că nici o zi nu seamănă cu cealaltă şi rămâi cu experienţe pe care le ţii minte mulţi ani de atunci încolo. Sincer, călătoriile de care îmi amintesc cu cea mai mare plăcere sunt făcute cu autostopul şi tind să uit dezavantajele şi momentele grele prin care am trecut, pentru că nici nu mai contează când mă gândesc la ce am câştigat.“

 

M-am gândit adesea, în timp ce vorbeam cu ea, că acesta-i genul de reportaj pe care mi-ar fi plăcut să-l fac în timp real, privind un pui de tigru bengalez în ochii ucigător de frumoşi sau plimbându-mă la pas cu Laura prin pieţele volante pestriţe de pe teritoriul Indoneziei. N-a fost să fie, aşa că ne-am îndreptat spre ieşirea din Bucureşti şi ne-am pus pe tras cadre care să sugereze dorul de ducă. După şedinţa foto, am stat la poveşti şi am reuşit să-mi imaginez cu ochii minţii toate locurile exotice prin care a trecut nomada cu ochi verzi în călătoriile ei pe şapte mări şi în multe ţări.

„Sunt pe drumuri de când am învăţat să merg“

Laura s-a născut din părinţi plimbăreţi. Când îmi mărturiseşte asta, îmi amintesc că, până la 18 ani, văzusem marea de maximum patru ori şi mă încearcă un soi de invidie admirativă. Îmi trece repede, pentru  că fata din faţa mea, căreia nu-i dai mai mult de 17 ani în ciuda deceniului în plus pe care îl are în buletin, povesteşte cu-atâta însufleţire, încât am impresia că asist la un film de aventură şi e musai să mă concentrez ca să nu pierd desfăşurarea nebunească a acţiunii. „Aş putea spune că am apărut pe lume cu microbul călătoriilor în sânge – moştenit de la părinţi. M-au luat cu ei în plimbări din momentul în care am învăţat să merg. M-au obişnuit cu dese excursii de weekend şi călătorii de câte două săptămâni prin ţară, cu maşina. Nopţile dormeam în căsuţe de camping, iar la prânz mâncam la iarbă verde, de obicei pe malul unui râu. Ne plimbam cu butelia după noi, lăzi cu legume şi carne păstrată în untură. Încă facem asta în fiecare vară, dar ne-am extins în afara graniţelor ţării. Şi nu mai cărăm butelia“, îmi spune Laura dintr-o suflare. 

Dintr-odată s-a făcut mare şi şi-a luat lumea-n cap. La propriu. Microbul voiajului deja pusese stăpânire pe ea, însă finanţele nu prea ţineau cu pasiunile ei. A tot căutat variante ieftine de transport  şi ideea salvatoare n-a întârziat să apară la orizont. 

„Domnişoară, trebuie să vă tundeţi!“

Oricât de ciudat ar părea, sfatul de mai sus n-a fost dat într-un coafor, ci în cabina unui TIR. Era într-una din călătoriile cu autostopul, când s-a trezit că unul din şoferi îi mângâia pletele. S-a dezmeticit repede din somn şi, înainte să ţipe, şoferul a liniştit-o explicându-şi intenţiile: era frizer, a văzut că fata are vârfurile tocate şi îi atinsese părul ca să-i simtă textura şi să decidă o tunsoare potrivită pentru ea. Că asta era ce gândea cu-adevărat, nimeni n-are de unde să ştie. De cele mai multe ori, Laura şi partenerii ei de drum se înţelegeau prin semne. Iar zâmbetul ei inocent şi privirea fermă o scoteau de fiecare dată din încurcătură. „E drept că s-a întâmplat o dată ca un şofer să mă ajute să urc în camion împingându-mă de fund şi să cobor ţinându-mă de sâni, dar am avut şi eu partea mea de vină: nu mă îmbrăcasem tocmai adecvat pentru mers la drum“, recunoaşte Laura şi se înroşeşte în obraji.

O întreb cum reacţionau părinţii când le spunea că merge cu „ia-mă, nene!“ „În nici un fel, pentru că nu le spuneam decât la întoarcere!“ Totuşi, Laura n-a călătorit niciodată singură, ci împreună cu prietenul ei de-atunci. „Prima oară s-a întâmplat în 2009. Am ajuns în Grecia cu trenul, cu oferta Balkan Flexipass, care avea doar cinci călătorii, insuficiente pentru dorinţele mele de pribegie, plus că nu puteam ajunge peste tot cu trenul. Cum bugetul alocat nu-mi permitea să închiriez maşină, am decis să fac autostopul pe anumite rute.“ Îşi aminteşte şi acum numele primului şofer care a oprit la semnul bine-cunoscut, cu degetul mare ridicat în sus. „Îl chema Jesus şi era pilot pe elicoptere Apache. Conducea pe serpentine ca pe câmp – şoseaua era a lui, cu o mână ţinea volanul, în timp ce căuta cu cealaltă o hartă (ochii lui erau tot după hartă, undeva sub bord). Dar şi-a dat seama că mi-era puţin teamă de stilul lui de condus şi m-a liniştit spunându-mi că e floare la ureche să conducă o maşină în comparaţie cu pilotajul unui elicopter, aşa că am decis să am încredere în el.“

 


Lasă un răspuns

Sus