Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Calatorii si vacante > La galop cu vantul in fata

La galop cu vantul in fata

O lecţie de încredere şi (auto)control

„Calul îţi receptează starea de spirit întotdeauna, îţi simte energiile şi poţi să i le transmiţi şi tu lui. E o comunicare greu de transpus în cuvinte. Echitaţia îţi oferă încredere, nu doar în tine, ci şi în ceilalţi, dar şi mult curaj“, adaugă doamna Moraru. Odată ce ai urcat în şa, încrederea devine bidirecţională: încrederea ta, că te va asculta, şi încrederea lui, că îi vei da semnalele corecte şi îi vei arăta ce are de făcut. „Echitaţia te ajută să uiţi de tot, e minunat când reuşeşti să comunici cu calul, să-l determini să facă ce vrei tu, când vrei tu, fără nici un fel de constrângere şi violenţă. Călăria te face mai calm, lângă un cal nu poţi fi nervos, trebuie să înveţi cum să-ţi controlezi gândurile. Reuşesc să mă deconectez total, iau de la el energia pozitivă şi plec de aici perfect liniştită. Când ajung acasă, rezolv problemele cu o cu totul altă stare de spirit“, spune patroana clubului. 

Pe terasa restaurantului, special construită pentru a avea vedere către manejul exterior, dar şi spre cel interior, stau la masă două femei tinere, îmbujorate, sporovăind vesel. Intru în vorbă cu ele şi aflu că sunt prietene şi tocmai au terminat lecţia de echitaţie pe ziua de azi. Anca are 33 de ani şi e pasionată de cai de mic copil, pe când îi călărea în sat la bunici, fără şa, ţinându-se doar de coama lor bogată. „Caii sunt parte din mine de când mă ştiu, îmi inspiră forţă şi graţie. Prima oară am călărit cu-adevărat în Franţa, pe calul verişoarei mele. Anul acesta, în februarie, m-am hotărât să ajung în sfârşit aici, la recomandarea insistentă a prietenilor. Am la activ doar vreo opt cursuri, dar este fantastic. Mă relaxează, învăţ să comunic mai bine ce doresc, să empatizez, să-mi recapăt echilibrul“, crede Anca. 

Prietena ei, Andreea, 26 de ani, a ales echitaţia şi ca să uite de o relaţie. „La început, acum vreo cinci ani, când am fost prima dată în Statele Unite, în puţinul timp liber pe care îl aveam, mergeam să călăresc la ferma unor mexicani, în apropierea statului Wyoming. Când m-am întors în ţară, am vrut să repet experienţa. De curând, am trecut printr-o despărţire şi am nevoie de lucruri noi în viaţa mea“, se confesează Anca. Dar şi rutina a împins-o către călărie. Când am vorbit cu ea, era prima ei zi de echitaţie după o lungă perioadă în care încercase alte sporturi, dar fără să se ţină serios de nici unul. „În jumătatea aceasta de oră, am uitat de absolut orice. Caii impun respect şi emană foarte multă căldură: după ce l-am atins astăzi, m-am încălzit instantaneu, ca şi cum aş fi pus mâna pe un calorifer“, mai spune Andreea. 

Cel mai drag prieten al omului

Odată ajunsă în şa, îţi doreşti aproape instinctiv să impresionezi. Postura verticală care impune respect, privirile aprobatoare ale celor de pe margine atunci când reuşeşti să treci peste obstacole, toate te fac să îţi doreşti să participi la competiţii. Isabel Gurau, suedeză (după mamă) şi româncă (după tată), şi-a petrecut jumătate din cei 20 de ani de viaţă în şa, câştigând nenumărate competiţii hipice. Acum este studentă la Medicină în România şi a venit aici cu prietena şi colega ei, Delia Soare, 21 de ani. „E o pasiune comună, aşa ne-am împrietenit. Eu mai venisem aici, a venit şi Isabel cu mine şi aşa am ajuns să mergem de două ori pe săptămână, chiar trei. De mică, a fost pasiunea mamei şi mi-a transmis-o şi mie. Mama a crescut lângă herghelia Jandarmeriei din Bucureşti şi acolo călărea. Prima mea amintire cu caii e de la mare, aveam în jur de şase ani şi i-am văzut galopând pe plajă“, îşi aminteşte Delia. 

E o pasiune costisitoare, dar există soluţii pentru fiecare buzunar. Ca şi în cazul hainelor de firmă, preţul unui cal urcă în paralel cu pedigree-ul lui şi poate ajunge de la câteva zeci de mii la câteva sute de mii de euro. Dacă adaugi întreţinerea (300-400 euro lunar), potcovitul (150 lei/o dată la două luni), vaccinările, deparazitările, mâncarea, antrenorul care să-l pregătească zilnic, costumul de echitaţie, ajungi la concluzia că e mai înţelept să închiriezi un cal. 

În septembrie, va avea loc Salonul Calului, ediţia a II-a, plin de competiţii şi show-uri, foarte gustate de public – e deja o tradiţie la Equestria. Până atunci însă, fă-ţi singură o părere! În timpuri agitate şi pline de stres, un prieten tăcut, care să nu-ţi dea sfaturi, ci doar să asculte, s-ar putea să-ţi fie de folos mai mult decât orice fiinţă umană.

În drumul tău dinspre Bucureşti către munte, opreşte-te pentru o oră în satul Tâncăbeşti din comuna Snagov! Coteşte la stânga, apropie-te încet şi priveşte. Or să-ţi atragă atenţia macii roşii care se ivesc firav printre spicele de grâu uscate, dar, dacă te uiţi drept înainte, peste câmp, vei mai vedea ceva. Călăreţi ţinându-se drepţi în şa – copii, femei, bărbaţi –, cabrându-se odată cu calul, care sare graţios peste obstacole, merge la trap, cu coama în vânt, sau ascultă supus îndemnurile rostite de vocea caldă şi bine cunoscută a stăpânului. De fapt, când vine vorba despre echitaţie, termenul „stăpân“ e uşor forţat. Am aflat asta după ce am vizitat, într-o dimineaţă liniştită de sâmbătă, clubul de echitaţie şi călărie Equestria. 

De la medicină la echitaţie

Doamna doctor Ozana Moraru are un stil ferm şi concis de a discuta cu interlocutorul, aşa cum o face când călăreşte în manej. Oftalmolog de profesie, nu puţini sunt cei cărora le-a salvat vederea. La finalul zilei însă, cei care o salvează pe ea de oboseală şi rutină sunt caii de care s-a legat în 12 ani de zile. „La început au fost curiozitatea şi dorinţa de a încerca un sport nou. În 2001 m-am urcat prima oară pe un cal. Am luat câteva lecţii de echitaţie, dar nu am fost foarte mulţumită: condiţiile nu erau cele mai bune, nici caii foarte instruiţi. Până la urmă, mi-am dat seama că, dacă vreau să fac progrese, trebuie să am propriul meu cal.“ Aşa l-a cumpărat pe Platon, un armăsar al cărui proprietar (după cum sugerează numele) era un cetăţean grec. Acesta a fost doar începutul. La scurt timp, doctoriţa şi-a mai cumpărat doi cai de performanţă, pe care a început să-i trimită la concursuri profesioniste. „În momentul în care am avut trei cai, m-am hotărât să fac un loc al meu, unde să-i îngrijesc după cum cred de cuviinţă“, îşi aminteşte doamna Moraru. În 2007, a găsit locul potrivit, dar a înţeles repede că investiţia va fi mare – era un teren gol, plin de buruieni, în mijlocul câmpului. Planul era încă în faza de proiect când i-a venit ideea clubului, cu şcoală de echitaţie, o pensiune pentru cai, dar şi un loc conceput astfel încât să poată susţine şi organiza concursuri hipice. „Am lucrat cu un proiectant german foarte bun şi totul a fost gata într-un an şi şapte luni.“

Sport şi relaxare

Cu toca pentru protecţia capului trasă pe ochi, costumul care îi complimentează bustul, în cizme şi pantaloni de călărie, doctoriţa îşi ia avânt pe unul dintre caii şcolii. Are o constituţie zveltă şi participă ea însăşi la numeroase competiţii, de unde se întoarce adesea şi cu premii. La primele ore ale dimineţii, călăreţii nu depăşesc, în majoritate, mult peste un metru. Sunt copii aduşi la călărie de părinţi, cei mai mici încă temători, cei mai experimentaţi deja siguri în şa, afişând un zâmbet mândru de fiecare dată când întâlnesc privirea plină de admiraţie a părinţilor. Ana, cu ochii ei de un albastru cristalin şi părul blond şi cârlionţat, se opreşte din exerciţii şi zâmbeşte suav aparatului de fotografiat, în timp ce-şi ţine aproape căluţul. Nicole are nouă ani, e în clasa a IV-a, are părul creţ şi e toată numai râs şi voie bună. A făcut cunoştinţă cu echitaţia în urmă cu un an şi două săptămâni (ţine să precizeze cu exactitate). Caii sunt animalele ei preferate – îi desenează ori de câte ori are ocazia. Iar în pauzele din timpul şcolii se joacă tot de-a căluţii, împreună cu prietena ei. 

Contesa, Piazzeta, Campino, Cassiano, Gulliver sunt personajele principale ale clubului, caii care bucură zi de zi ochiul privitorului sau simţurile călăreţului. Sunt 24 de cai ai clubului şi încă 20 ţinuţi în regim de pensiune, care se odihnesc în boxe exterioare mari, îngrijiţi şi hrăniţi cu multă dăruire. Pentru ei, recompensa supremă este morcovul – îl savurează aşa cum un copil mic ar da gata o acadea. Mănâncă adesea morcovi chiar din mâna clienţilor, „oameni pasionaţi de mişcare, activi“, cum spune doamna doctor. Trei sferturi din clienţi sunt femei. Cum se explică asta? E un sport care combină mişcarea cu emoţiile puternice, calul te face să aduci la suprafaţă toate vulnerabilităţile, să le priveşti drept în faţă şi să le depăşeşti.


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus