Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Lifestyle > Acum sunt femeie

Acum sunt femeie

La 34 de ani, s-a născut pentru a doua oară. Şi, chiar dacă CNP-ul îi trădează sexul masculin, „A“-ul din coada numelui nu e o bizarerie, ci reprezintă identitatea de gen asumată. Pentru că Alexandra nu mai e Alexandru şi se simte mai femeie ca oricând.

Fruntea înaltă, ochii melancolici, de culoarea smaraldului şi zâmbetul suav au făcut, de bună seamă, mulţi bărbaţi să întoarcă admirativ capul uitându-se lung după această făptură delicată. Dar Alexandra Groza este transsexuală. Acum, alungaţi din minte toate prejudecăţile formate în jurul acestui cuvânt şi concentraţi-vă asupra a ceea ce se ascunde în spatele lui. Potrivit dicţionarului, transsexualismul este acea „constituţie psihologică particulară, caracterizată prin convingerea fermă a unei persoane că ar aparţine sexului opus şi uneori dorinţa obsedantă de a-şi schimba sexul“. O formulare laconică şi generalistă aş spune, după ce am cunoscut-o pe Alexandra.

Ameninţată cu focurile iadului

Comportamentul tipic feminin a însoţit-o firesc, şi nu obsesiv, de când se ştie. Este motivul pentru care mai degrabă s-ar fi jucat cu fetele decât să le şicaneze, aşa cum o îndemnau partenerii de joacă băieţi. „Am fost obligată să mă joc cu băieţii, pentru că toată lumea se aştepta de la mine să mă comport ca unul. Ţin minte că, atunci când ajunsesem prin clasele primare, nu mă identificam cu jocurile lor violente, cu tendinţa lor de a se purta brutal cu fetele. Mai degrabă, îmi doream să le apăr, să le protejez“, îşi aminteşte ea.

A terminat Automatica, dar n-a profesat niciodată. Fire independentă, după facultate a devenit asociată într-o firmă de producţie de mobilier şi amenajări interioare pe care a condus-o cu succes timp de 10 ani, până în vârful crizei economice. Acum s-a reîntors la marea dragoste, programarea, şi urmează cursuri pentru a ajunge la zi cu noutăţile. E mulţumită cu prezentul ei, însă copilăria nu i-a fost prea fericită. În familia sa existau mereu motive de conflict, iar cei patru membri (părinţii şi cei doi fraţi) au fost rapid dezbinaţi de alcoolismul de cursă lungă al tatălui. Singura „vigilentă“ s-a dovedit a fi bunica Alexandrei, care, la un moment dat, pe când copilul avea 5-6 anişori, a început să-i relateze o întâmplare stranie, cu doi bărbaţi prinşi de poliţie făcând „prostii“ într-un tufiş şi trimişi la închisoare. „Bunica era o persoană foarte religioasă, toată ziua mă punea să spun rugăciuni. Mi-a povestit toate acele lucruri pe care nu le înţelegeam şi care, în mod normal, nu ar fi trebuit spuse unui copil atât de mic. Apoi a început să-mi predice din scripturi, să-mi spună ce se întâmplă cu păcătoşii, cum ard în focurile iadului. Evident că un copil ameninţat cu astfel de urgii reacţionează într-un singur fel: se închide în el. Şi m-am izolat pe măsură ce am crescut.“ Ca orice fată, pentru că aşa se simţea în adâncul sufletului, şi Alexandra a probat rochiile mamei, i-a încălţat pantofii cu toc, ba a dat iama şi în fardurile ei, când aceasta era plecată la serviciu. Însă a avut grijă ca de fiecare dată să „şteargă“ temeinic urmele, astfel că, în urmă cu aproape patru ani, când şi-a invitat mama la ea acasă şi i-a deschis uşa îmbrăcată ca o femeie, aceasta a avut un şoc. Acum sunt însă din nou prietene bune şi Alexandra îmi spune amuzată că, uneori, în discuţia cu ea, mama mai greşeşte genul, dar se corectează cu scrupulozitate de fiecare dată.

O genă de familie?

Putea foarte bine să moştenească gena alcoolică a tatălui (s-a dovedit ştiinţific că adepţii lui Bachus îşi transmit uneori pasiunea urmaşilor lor). În schimb, a moştenit înclinaţia spre bisexualitate a părintelui. „Sunt singura care ştie că tata a fost bisexual – e o poveste pe care nu vreau s-o relatez. În familia mea n-a fost singurul caz. Un unchi despre care s-a zvonit tot timpul că era homosexual a sfârşit prin a se sinucide. Avea nevastă şi doi copii şi şi-a negat înotdeauna înclinaţiile. Până la urmă, a clacat.“ În loc să complice lucrurile, cum s-ar putea crede, bisexualitatea Alexandrei le simplifică într-un fel. Deşi îi place să trăiască şi să arate ca o femeie, lipsa preferinţelor sexuale pentru un singur gen face suportabilă situaţia ei. Printre persoanele transsexuale, majoritatea au o preferinţă certă, dar sfârşesc prin a fi toată viaţa prizonieri într-un corp de a cărui anatomie se simt străini, pentru că în România nu există o lege clară care să recunoască dreptul unui cetăţean la o altă identitate sexuală decât cea în care s-a născut şi, astfel, o eventuală intervenţie chirurgicală să fie acoperită de asigurările medicale sau măcar subvenţionată. „Încerc să strâng bani să-mi pun măcar implanturi mamare, ca să pot purta o bluză mai elegantă vara. La operaţie, încă nu îndrăznesc să visez“, îmi spune Alexandra.

Drama ei este amplificată de faptul că nu poate lua medicamente pe bază de estrogen (hormonul specific feminin). A aflat asta într-o conjunctură care ar fi putut-o costa viaţa. „Am început să iau anticoncepţionale, dar la scurt timp m-am îmbolnăvit. Am aflat că am o genă care în prezenţa estrogenului coagulează sângele. Am ajuns la medic cu un picior umflat şi, la sugestia mea – el era mai preocupat să mă abordeze în alt mod decât să-şi exercite meseria, m-a trimis la ecografie şi mi-a schimbat diagnosticul din entorsă musculară în tromboză, pentru că aveam o venă complet blocată. În loc să mă interneze, m-a trimis acasă fără niciun tratament şi, pentru că era vineri, mi s-a spus să revin luni. Însă întâmplarea a făcut ca în noaptea aceea să am o nevralgie intercostală atât de puternică, încât am ajuns la Urgenţe, unde mi s-a spus că o bucată de cheag se putea rupe în orice moment: dacă ajungea la plămâni, făceam embolie, dacă ajungea la inimă, făceam infarct şi dacă ajungea la creier, survenea atacul cerebral.“

O nouă identitate

A stat şase luni pe anticoagulante, timp în care s-a instalat şi depresia, pentru că hormonii feminini stagnau. A fost o perioadă de regres teribilă. A început să caute pe internet soluţii care să nu o afecteze din punct de vedere trombotic. Aşa a găsit, pe site-ul unei clinici din străinătate, un medicament folosit pentru deficienţa de prostată, care nu interacţiona cu anticoagulantele. În supradoză zilnică, acesta blochează testosteronul. „E tot ce pot să fac. În rest, mă ajută constituţia fizică“, îmi spune Alexandra.

Umilinţele şi rigiditatea concepţiilor celor din grupurile pe care le frecventa au urmărit-o în toţi anii în care a încercat să se comporte ca un bărbat şi să arate ca unul. În adolescenţă, colegii îi spuneau „femela“, desigur, în sens peiorativ. Apoi a descoperit muzica rock şi şi-a lăsat plete – deja se simţea mai bine. Prima relaţie şi cea mai lungă (a durat trei ani) a avut-o cu o femeie care i-a rămas prietenă după ce s-au despărţit şi care a intuit de la bun început înclinaţiile partenerului ei. „Alţi bărbaţi ar fi luat foc, dar eu nu mi-am încăput în piele de satisfacţie atunci când prietena mea mi-a mărturisit că în pat mă comport ca o femeie. Am luat-o ca pe un compliment.“ Până într-o zi, când a hotărât că a venit vremea să fie sinceră până la capăt cu sine şi cu restul lumii. „A fost foarte greu, pentru că la început nu arătam ca acum. Mi-a trebuit timp pentru ca pilozitatea de pe faţă să se lase dusă cu ajutorul laserului. În schimb, am învăţat repede să mă pensez, să mă machiez, să-mi fac manichiura şi să merg pe tocuri. O prietenă a mers cu mine prin magazine şi m-a ajutat să-mi schimb garderoba.“  În acea perioadă, şi-a pierdut mare parte din prieteni. S-a întâmplat brusc, după ce şi-a schimbat genul pe Facebook. Când la profil şi-a ataşat o poză în care arăta ca o femeie, toată lumea a înţeles ideea şi, curând, şi-a făcut alţi prieteni. „În sfârşit, eram eu.“

Maşina i-a fost un ajutor de nădejde: „În primul an de tranziţie de la înfăţişarea masculină la cea feminină, eram îngrozită de reacţiile oamenilor. Aşa, intram în maşină, îmi făceam cumpărăturile şi mă întorceam repede acasă, în încercarea de a interacţiona cu cât mai puţină lume. În toţi aceşti ani am avut de două ori maşina în service şi a trebuit să merg cu autobuzul. De fiecare dată am fost abordată la modul jignitor. La un moment dat, m-a atacat o ceată de puşti de 16-17 ani, au aruncat cu pietre după mine. M-am refugiat repede în maşină, dar m-au urmărit, au început să sară ca maimuţele pe capotă şi mi-au spart parbrizul cu o piatră“, îşi aminteşte Alexandra.

„Prefer să fiu umană în loc să mă revolt“

Şi-ar dori schimbarea de sex înainte să înainteze prea mult în vârstă şi să fie prea târziu. Ca să-şi schimbe poza din buletin astfel încât să corespundă cu înfăţişarea de-acum, a trebuit să intre în posesia unui certificat psihia-tric. Acesta atestă că Alexandra este în toate facultăţile mintale. E conştientă totuşi că intervenţia chirurgicală poată să rămână pentru totdeauna un plan irealizabil. În România, au existat doar două precedente, iar instanţa nu este obligată să ţină seama de ele. Nu doar costurile sunt uriaşe, procedura pentru aprobarea intervenţiei este absurdă şi complicată. Timp de trei ani, Alexandra ar trebui urmărită pas cu pas, iar o comisie ar trebui să chestioneze vecinii şi persoanele din anturajul său, pentru a conchide că cererea femeii este de maximă necesitate, nu un moft sau o excentricitate.

Încă se loveşte de situaţii dramatice, cu accente amuzante.  Într-o zi, i s-a stricat televizorul, a sunat la compania de cablu şi a vorbit, aşa cum se obişnuise, cu vocea de femeie pe care şi-a studiat-o în ultimii ani. Însă operatorul a cerut să vorbească cu titularul de contract. „Atunci, pe loc, mi-a venit ideea să le spun că «soţul» meu tocmai se întorsese acasă. Şi am încercat să revin la vocea naturală, mult mai groasă, dar de-abia mi-a ieşit“, îmi spune Alexandra şi începe să râdă. O altă întâmplare nu mai are nimic comic în ea. Obişnuia să facă sport, însă, când a sunat la un club sportiv să spună că e transsexuală, aceştia i-au refuzat accesul: „Nu ne dorim probleme“, a sunat tăios răspunsul. Nu e adepta marşurilor de protest pentru apărarea drepturilor minorităţilor sexuale, cum nu e nici adepta feminismului – îi repugnă tot ce e dus la extreme. „Umanitatea e un fel de organism şi fiecare persoană este o celulă a sa. Dacă celula e sănătoasă, organismul se va simţi bine. Dacă o celulă e canceroasă, organismul se va îmbolnăvi. Eu mi-am propus să fiu o celulă bună.“

Articol preluat din ediția de mai 2014 a revistei Femeia.

Autor: Adriana Moscu

Sursa foto: Vlad Stănescu


Lasă un răspuns

Sus