Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Lifestyle > Ei sunt ingerii Mei!

Ei sunt ingerii Mei!

Prietena mea cea mai bună își pierduse mama. Era tot ce avea pe lume și era copleșită de durere. Numai oamenii care trec printr-o pierdere mare înțeleg cu adevărat suferința unuia aflat într-o asemenea situație. Prietena mea nu era un om credincios în sensul strict al cuvântului, dar înțelegeam din zbuciumul ei că are nevoie de confirmări, de dovezi, ca mamei ei îi este bine, că ”dincolo” este bine și liniște.

La vreo lună după moartea mamei ei m-a sunat și m-a chemat cu voce tremurândă la ea. Am înțeles că era o urgență și am lasat totul baltă, m-am urcat într-un taxi și am fugit la ea. Nu era doar prietena mea, eraun fel de jumătate a mea și știam că dacă mă chemă s-a întâmplat ceva important.

Am ajuns la ea. Plânsese mult, se vedea pe fața ei, dar era senină, calmă și luminoasă cum nu o mai văzusem de foarte multă vreme. M-a strâns în brațe și apoi fără să-mi spună nici un cuvând mi-a dat să citesc o pagină din jurnalul mamei sale. Găsise, după moartea ei trei caiete groase, jurnale ale mamei ei, toate scrise pentru ea, de-a lungul timpului. O tot îndemnasem să le citească, pentru că mă gândeam că va găsi acolo lucruri care o vor împăca și o vor liniști și am convins-o cu mare greutate să le răsfoiască. Înțelegeam că a făcut-o și m-am bucurat. I-am zâmbit și am citit ce-mi dăduse să citesc.

„Fata mea, să-ți spun o poveste. Că are sau nu legătură cu ceva, nu știu. Știu doar că este unul din cele mai speciale momente pe care le-am trăit și nu am nici o îndoială asupra celor ce s-au întâmplat. Și este o poveste pe care nu am mai povestit-o, încă, niciodată, nimănui. Era în decembrie 2004. Veneam de la serviciu spre casă. Veneam cu autobuzul și urmă să iau tramvaiul, spre casă. Trebuia să merg o bucată de drum pe jos. Era seară, după ora șapte, era iarnă, era mijlocul lui decembrie.

Pe unde mergeam erau înșirate dughene cu fast-food, covrigi și alte din astea. În dreptul unuia am văzut o bătrână care cerșea. Era foarte slabă. De fapt asta a fost cea ce mi-a sărit în ochi. Că era foarte mică și inuman de slabă. M-a copleșit o milă cumplită, de o intensitate fără precedent. Și mi-a părut rău, la modul fizic, că nu aveam efectiv nici un ban în buzunar. Am trecut de ea, dar după vreo trei metri m-am întors, m-am dus la ea și am mângâiat-o pe cap și am întrebat-o dacă o să fie acolo și a două zi. Voiam să-i aduc haine, mâncare și bani, pentru că doar gândul asta a putut să domolească sentimentul acela teribil. Mi-a spus: <Sunt, sunt aici tot timpul!>. Știam că este o explicație inutilă, dar i-am spus că nu am nici un ban și că mâine vreau să-i dau ceva. Și că îmi pare rău că nu pot face nimic pentru ea, în clipă aceea. Mi-a zâmbit. Avea niște ochi limpezi și o față atât de senină, cum rar am mai văzut. Am plecat, pentru că în clipă aceea nu aveam efectiv nimic de făcut pentru ea, deși îmi doream teribil să-i dau ceva, orice!

Acum când îți scriu, mă gândesc că singurele lucruri de valoare pe care le aveam la mine, erau telefonul și verighetă. În fine, am plecat, și am avut iar fizic, la modul dureros senzația de copleșitoare milă, de teribilă nedreptate, de lipsă de logică, și de nefiresc, toate amestecate, pentru faptul că femeia aia bătrână stă și cerșește, și nu face nimeni, nimic pentru ea.

Totul s-a transformat într-un fel de furie. Și în mintea mea am început să mă cert cu Dumnezeu! Cu patimă, fără frică, fără limite. <Ești nedrept, Nu-i corect. Nu poți acceptă asta! Unde Ți-e milă. Unde Ți-e grijă>, și încă altele. Dar totul cu o furie și cu o patimă dusă la extrem. Eram furioasă pe Dumnezeu! Dacă aș fi fost în fața Lui  cred că aș fi țipat la El. Fără nici o urmă de frică!

Și atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. Ceva incredibil, ceva care m-a făcut să trec, din acel moment, peste orice greutate aș fi avut senină, calmă și puternică, cu încredere și fără teama, fără nici o urmă de teamă! Ceva care mi-a dovedit mie că EXISTĂ, că ESTE, că ARE GRIJĂ.

L-am auzit în mintea mea: „Nu Mă certă! Sunt îngerii Mei!„.

Am simțit în aceeași secundă cea mai dulce și calmă liniște. Mi-au amuțit toate gândurile. Nu fusese gândul meu acela! A două zi, am căutat bătrână, am întrebat de ea. Nu știa nimeni la cine mă refer, nu o văzuse nimeni.

Să nu-ți fie niciodată frică, fata mea! Să nu te îndoiești niciodată. Mie nu-mi este frică, eu nu mai am nici un dubiu!” 

Am terminat de citit și am știut că s-a împăcat, că s-a liniștit, că știe că mamei ei îi este bine și pace. Tot așa cum avea să-mi fie și mie, și ei de acum încolo…

Citeste si: Cea mai simpla lectie de viata

Articol exclusiv online
Text: Otilia Ignat
Sursa foto: FreeDigitalPhotos


Comments

comments

Lasă un răspuns

Sus