Esti aici
Femeia.ro > Timp liber > Lifestyle > Infirmierele Crucii Roșii în Marele Război

Infirmierele Crucii Roșii în Marele Război

Anul 1876 marchează începuturile organizației în România. Apărută în condițiile Războiului pentru obținerea Independenței, în 1876, Crucea Roșie Română și-a dovedit rapid necesitatea prin acordarea de prim ajutor răniților.

Admiterea femeilor în Crucea Roşie

Cum Statutul Crucii Roșii nu le permitea femeilor să facă parte din conducerea Societății, în 1906 s-au pus bazele „Societății de Cruce Roșie a doamnelor din România”, președinta aleasă fiind Irina Câmpineanu. În 1915, Adunarea Generală a Societăţii Naţionale de Cruce Roşie a aprobat fuziunea celor două entităţi, sub Înaltul Patronaj al M.S. Regina Maria. Irina Câmpineanu a devenit președinta de onoare a Societății Naționale de Cruce Roșie (7 mai 1915-2 noiembrie 1920), în timp ce Alexandru Marghiloman a fost președintele activ (7 mai 1915-10 mai 1925).

Voluntarele Crucii Roșii în anii războiului

Pe lângă medici, doamnele şi infirmierele Crucii Roşii şi-au îndeplinit misiunea în condiţiile grele ale bombardamentelor, retargerii, ale iernii şi epidemiei de tifos. Grație implicării deosebite a doctorului Ion Cantacuzino, epidemia de tifos a fost eradicată în mai puțin de șase luni. Totuși, multe infirmiere au contractat boala, iar câteva au murit. Unele dintre ele au fost nevoite să rămână în teritoriul ocupat, la căpătâiul răniţilor. Au fost cazuri când infirmiere au fost luate prizoniere în Ungaria, în dispreţul convenţiilor internaţionale. Sau când directoare de spitale au fost arestate şi internate în mănăstiri.

Activitățile de război ale Crucii Roșii

După ocuparea Bucureștiului, Crucea Roșie a fost împărțită, de filiala din București ocupându-se Alexandru Marghiloman, iar de cea de la Iași, Gheorghe Balș.

Organizația a pus în slujba bolnavilor 7.285 de paturi, prin cele 54 de filiale din toată țara. În acord cu Ministerul de Război, a organizat cinci spitale de campanie, plus ambulanța donată de Constanța Cantacuzino.

Românii de rând au contribuit la îndeplinirea misiunii Crucii Roșii donând bani, pânzeturi și hrană. Misiunile militare franceză, americană și engleză aveau fiecare și câte o divizie medicală și, la rândul lor, au ajutat populația greu încercată.

Primele servicii de care s-a folosit armata au fost cantinele și infirmeriile din gări, unde, la trecerea trupelor în timpul mobilizării, apoi a răniților, precum și în timpul demobilizării, s-au acordat ajutoare medicale și s-a servit un număr considerabil de porții de alimente, băuturi răcoritoare și țigări; la fel s-au împărțit trupelor aliate care au trecut prin București.

Între 15 august 1916 și 1 aprilie 1920, Crucea Roșie a adăpostit în spitalele sale peste 150.000 de răniți și bolnavi. Pentru a veni în sprijinul invalizilor, bolnavilor și orfanilor de război, Societatea Națională a înființat aziluri pentru refugiați, cantine; a organizat un spital cu 400 de paturi la Techirghiol pentru tratamentul copiilor bolnavi de tuberculoză.

Conform deciziilor Comitetului Internațional al Crucii Roșii de la Geneva, s-a înființat un serviciu pentru prizonieri. Până la sfârșitul războiului, a transmis 11.050 de corespondențe din Rusia, Serbia, Italia, Austria, Germania, Franța, Anglia, Bulgaria, România și Japonia. Modalitatea uzuală de corespondenţă cu teritoriul ocupat era adresarea unei cărţi poştale, direct prin poştă, la Societatea Crucea Roşie din Geneva.

Convenţiile internaţionale nu au luat în calcul cazul ocupării de teritorii pe timp îndelungat, astfel că populaţia rămasă în București și Muntenia s-a aflat într-o situaţie inferioară prizonierilor. Pe cărţile poştale puteau scrie pe scurt rudelor sau cunoştinţelor, cu referiri la sănătate sau interese familiale, fără atingerea chestiunilor militare, economice, sanitare etc. Se mai trimiteau bani sau colete refugiaților ori prizonierilor. Numărul prizonierilor români sau străini ajutați a fost de 65.400 de soldați și ofițeri.

Recunoașterea publică a eforturilor femeilor

Statul român nu era pregătit să recunoască și prin drepturi cetățenești sacrificiul femeilor, deși „pentru zelul și devotamentul remarcabil”, unora dintre ele le-a fost conferit Ordinul „Crucea Regina Maria”.

În anii ’20, surorile medicale voluntare rănite sau mutilate în război au obținut ajutoare medicale gratuite pentru invalizi, dar fără statutul de veterane cu drept la pensie. Numai văduvele de război au căpătat pensie de urmaș.

Eforturile infirmierelor de după război pentru a fonda un monument în onoarea fostelor colege nu s-au bucurat de succes. Monumentul eroilor sanitari (1932), din Bucureşti, prezintă un soldat cu laurii victoriei, dar în afară de Regină, înconjurată de soldaţi, femeile lipsesc.

Alexandrina Cantacuzino, inițiatoarea ridicării Mausoleului de la Mărăşeşti (1938), a organizat prin Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române numeroase activităţi comemorative care au adus vizibilitate femeilor.

Adevărata recunoaşterea a eforturilor civice ale femeilor a fost obținerea votului universal, prin Constituția din 1923.

 

Citește și:

Articol preluat din ediția de august 2018 a revistei Femeia.
Autor: Delia Bălăican
Foto: Serviciul Fotografic al Armatei

Comments

comments

Lasă un răspuns